„Să nu trăiești doar pentru tine!”

Fie ca bucuria pe care o simte atunci când dăruiește și se jertfește pentru aproapele să ne molipsească și pe noi, iar noi să-i molipsim pe alții, ajungând astfel cu toții un ocean de bucurie. (R.T.)

– Mi-a plăcut foarte mult un cuvânt al duhov­nicului tău: „Alexandru, bagă în desagă!”. Cum reuşeşti să pui în desagă?

– Păi acum pun în desagă! După minunea vindecării degetelor tăiate cu flexul, pe care v-am spus-o, lucrurile au revenit la normal. Am putut să ies din sistem şi, cum nimic nu este întâmplător, îmi doream să călătoresc prin ţară, îmi doream să ajut, îmi doream să fac ceva bun în viaţa asta. Și, fiind un om liber, activ, uneori hiperactiv, trebuia să am de făcut ceva, de construit ceva, de clădit ceva. Și am zis: „Doamne, fă ceva cu mine, să pot să ajut, să pot să fiu de folos societăţii, să fac ceva util!”. Şi m-am făcut șofer de Uber, iar în aceşti patru ani de Uber, am stat de vorbă cu mii de oameni. Dumnezeu îţi canalizează energia şi te ajută să-ţi înmulţeşti talanţii pe care-i ai, punându-te în locul în care tu ai aduce cea mai multă performanţă. Pentru că, vorbind cu mii de oameni şi ascultând poveştile fiecăruia, am încercat să ajut pe cât am putut. Știam că experienţa pe care o ai făcând golănii şi şmecherii o poţi folosi acum într-un mod bun. Şi-mi dădeam seama de om, când vine pe stradă, cam ce spune felul lui de-a merge, cum respiră, cum se mişcă, primele secunde când se urcă în maşină. Așa că știam cum să-l abordez, ca să intru într-o discuţie cu el şi să-l aduc la a vorbi despre Dumnezeu. Pentru că, dacă pe mine m-a adus la 35-36 de ani în Biserică, pe oricine poate să aducă la 40, la 50, la 60 de ani. Tâlharul a furat raiul pe cruce ‒ și, dacă tâlharul a furat raiul, alţii de ce nu?

Scopul meu în această activitate era să le vorbesc oamenilor despre frumos ‒ nu neapărat despre Dumnezeu, că am întâlnit oameni și care nu credeau în Dumnezeu, dar erau de o înaltă ținută morală. Şi în Uber vorbeam cu ei. Unii dintre ei se suiau supăraţi în maşină, și eu le spuneam: „Bună dimineaţa! Ce faceţi? Unde mergeţi?” „Ei, unde să merg? La serviciu!” „Păi şi de ce sunteţi trist, domnule dragă? Bucuraţi-vă că mergeţi la serviciu!” „Cum să mă bucur că merg la serviciu?!” „Păi, gândiţi-vă că sunt oameni care sunt acum la dializă! Sunt oameni cărora le-a luat viitura casa! Sunt oameni care au cancer, au leucemie, sunt oameni cu probleme! Aţi putea să duceţi dumneavoastră acea problemă? Aveţi în frigider două feluri de mâncare?” „Am”. „Aveţi un pat, o plapumă?” „Am”. „Păi şi-atunci, de ce sunteţi trist? Bucuraţi-vă că mergeţi la lucru! Sunteţi sănătos, puteţi merge la lucru! Dacă o să fiţi bolnav, o să vă doriţi să mergeţi la lucru!” „Domnule, aşa este. Nu prea m-am gândit eu în felul ăsta la situaţie, fiind prins cu treburile de zi cu zi…”. Zic: „Uitaţi ce fac eu” – şi-n momentul acela, îi spu­neam ce fac eu, unde am lucrat, ce-am văzut. Şi-i cu­tremura, să ştiţi, şi ajungeau să fie recunoscători pentru ceea ce au. Dar le trebuia o zguduială. O zguduială politicoasă ‒ plăcută, dar fermă.

Nu am întâlnit om care să nu-şi dorească să facă binele. Toţi voiau să ajute, dar o bună parte din ei nu ştiau cum. O parte din ei au fost înşelaţi, au fost dezamăgiţi, dar toţi voiau să facă bine. O mare calitate pe care o avem noi, românii: ajutăm! Este incredibilă această putere de a ajuta, de a face milostenie, de a dărui, neţinând cont că este alb sau negru, că este creştin sau necreştin. Drept dovadă, şi acum, cu războiul din Ucraina, am ajutat. Eu am avut în casă o familie de ucraineni. Şi mă uitam la copii: al meu vorbea pe limba lui, celălalt vorbea pe limba lui ‒ Teodor este băiatul meu, Mişa era celălalt băiat ‒, fiecare pe limba lui, dar se bucurau şi se jucau împreună şi nu aveau nevoie de translator. Extraordinar!

Am fost plecat din ţară și am văzut multe, dar căldura pe care o avem aici, bunătatea asta interioară face parte din fiinţa noastră, din felul cum ne-a zidit pe noi Dumnezeu. Şi n-am avut o istorie foarte plăcută, am fost supuşi sute de ani, dar nu ne-am înrăit. Ne-a rămas această bunătate, această formă de milostenie, de a dărui, de a îmbrăţişa, de a avea compasiune. Şi vorbeam cu foarte mulţi oameni: „Căutaţi să creşteţi în funcţii, în bani, dar gândiţi-vă ce daruri aveţi: pace în casă, bună înţelegere, linişte. Astea sunt daruri de nepreţuit! Ajungi să plângi şi să le regreţi când nu le mai ai. Ce te-ar mulţumi? Cât te-ar mulţumi? Câţi bani, ce funcţie? Şi dacă tu îţi doreşti să ai acele lucruri, poţi oferi pe măsura a ceea ce-ţi doreşti? Noi cerem. Dar oferim pe măsura a cât cerem? Suntem oneşti în ceea ce facem? Noi doar vrem, vrem! Şi mereu spun despre mine că eu lui Dumnezeu Îi cer; Îi cer şi aia, Îi cer şi aia – sunt un cerşetor. Pur şi simplu, un cerşetor, pentru că am cerut şi încă mai cer. Dar ce-I ofer?

„Îi las copilului meu această libertate”

– Ai vorbit despre fiul tău. Cum faci tu ca Teodor să-şi păstreze mintea neîntinată, având în vedere ispitele la care sunt supuși copiii în ziua de azi?

– El trăiește într-o libertate în care m-au crescut şi pe mine părinţii mei şi pe care am învăţat-o în comuniunea cu Hristos. Nu-i spun să facă ceva anume. Merg eu la rugăciune seara și, mergând la rugăciune, nu l-am chemat: „Hai să ne rugăm!”, dar a văzut el. Şi, văzând ceea ce fac, a venit şi el lângă mine. A venit o dată, a venit de două ori, şi tot continua să vină, pentru că la rugăciune îl mai gâdil, îi mai dau un ghiont, ca să fie plăcut pentru vârsta lui, pentru că el nu înţelege cu adevărat ce se întâmplă acolo.

Dar dacă mă vede pe mine sobru: „Taci din gură! Nu vorbi! Nu mişca! Acuma ne rugăm la Dumnezeu!”, se plictiseşte, pleacă de lângă mine. Aşa, mă joc acolo cu el, îl mai iau în braţe, îl mai pup, și-i place să vină la rugăciune. Cunoaşte rugăciunile începătoare, Psalmul 50, Crezul – în joacă! Şi mă întreabă: „Sobornicesc… ce e sobornicesc? Ce e apostolic?”, şi-i explic ce înseamnă. Devine curios, şi-i trezesc acest simţământ al curiozităţii pe care îl are înnăscut, eu doar i-l cresc.

La noi în familie se citeşte mult ‒ și soția mea, și eu, și-i citim și lui. Desene animate îi dăm cu măsură, maxim 30 de minute pe zi. La ce se uită? Se uită la „Cartea junglei”, se uită la „Tom şi Jerry”, la „Woody”, desene vechi, cu care şi noi am crescut. Şi dacă mie nu mi-au făcut rău aceste desene, lui de ce i-ar face rău? Pentru că nu poţi să ţii copilul într-un glob de sticlă, nu este bine să-l protejezi peste măsură. Și, până la urmă, prin pronia lui Dum­nezeu, o să-şi găsească și el locul în lumea asta. Eu îi ofer ce se poate din punctul meu de vedere ca părinte, dar nu vreau ca el să fie într-un anume fel. Să fie aşa cum este, să-şi descopere el talanţii, să-şi înmulţească el talanţii. Până la urmă, n-o să-l lase Dumnezeu, cum nu m-a lăsat nici pe mine. Dar mântuirea e personală. Nu pot să aleg eu pentru el în viaţa asta. Îi ofer ce se poate acum, după care trebuie să descopere el. El o să greşească. El o să se lovească cu capul de pragul de sus, ca să-l vadă pe cel de jos. Sunt bune greşelile, sunt bune căderile, pentru că din ele învaţă, din ele se ridică. Dacă eu stau tot timpul după coada lui şi-l protejez să nu facă aia, să nu facă aia, atunci îi creez un handicap.

Mi-aduc aminte de mama. Era foarte grijulie. Doar în august nu-mi punea căciulă pe cap! Și acum am o problemă: nu port maieu, nu port fular, pentru că am rămas cu nişte sechele de când eram mic. Mama îmi punea fular. Draga de ea, o iubesc! Dar din prea mult bine, facem rău. Așa că-i las copilului meu această libertate. Vede la mine că nu fumez, vede la mine că nu beau, vede în casă că există pace, există linişte. Eu cu femeia mea, nu există zi în care să nu-i spun: „Te iubesc! Te iubesc dincolo de lumea asta!”. Și copilul vede armonia, vede dragostea. Sunt și lucruri pe care le spun cu fermitate: „Nu te las să faci aia, pentru că…” – întotdeauna îi explic de ce nu-l las să facă ceva. Nu-i spun: „Nu faci aia că aşa vreau eu!”. Întotdeauna i-am argumentat: „Uite de ce nu e bine să…”. După care, dacă a continuat, l-am lăsat. S-a fript, s-a ars, a căzut, s-a tăiat, s-a înţepat. Dar el, în sinea lui, în inteligenţa lui, la vârsta asta pe care o are, îşi dă seama că greşeşte. Nu stau să-i spun după aceea: „Vezi? Eu ţi‑am spus să nu faci! Eu ştiu mai bine!” – nu! Doar îi spun înainte, iar el își asumă ceea ce face apoi.

„Uite, îţi dau două borcane de zacuscă!”

– Cum a apărut „Bucurie în dar”?

– În urma accidentului pe care l-am avut. După ce mi-am tăiat degetele, cum spuneam, am făcut Uber. Și, în perioada în care făceam Uber, zic: „Îmi doresc să fac mai mult, să ajut mai mult, la o scară mai mare!”. Bucuria pe care o ai când ajuţi pe cineva nu trece. Îţi cumperi un telefon, o maşină, o casă, și acea bucurie pentru obiectul nou pe care-l ai e mare atunci, dar, în timp, se risipeşte. Într-o zi, în două, într-o lună te obişnuieşti cu telefonul, cu hainele, cu maşina, cu casa pe care o ai. Dar când ajuţi şi vezi mulţumirea pe care ţi-o aduc acei oameni, că i-ai scos dintr-o anumită situaţie, aceea nu mai trece. Ai o bucurie pentru că şi tu, de multe ori în viaţă, ai avut nevoie de ajutor. Toţi cădem şi avem nevoie de cineva care să ne ajute în acel moment în care spunem: „Este iadul! De-aici nu mai ies! Mai bine se sfârşeşte viaţa!”. Cu toţii avem nevoie de ajutor și, atunci când primeşti ajutor din partea cuiva, ai renăscut.

Încerc să mă bucur de bucuria pe care o au toţi aceşti oameni pe care-i ajutăm. Dar frumuseţea ştii care este? Că nu-i ajut eu! Există o comunitate de oameni. Fiecare om îşi aduce contribuţia prin ceea ce donează. Toate bunurile care se strâng de la sute de persoane de-a lungul timpului, de la mii de persoane care donează, bunurile lor ajung la aceşti oameni. Și acei oameni care ajută, de fapt, aduc fericirea şi bucuria şi schimbarea în viaţa acestor oameni care primesc. Au fost cazuri când eram în parcarea unor hipermarketuri, în cadrul unor campanii, şi veneau doamne la 60 de ani, 70 de ani, bunicuţe, și ziceau: „Mămăică, eu n-am prea multe să-ţi dau, dar, uite, îţi dau două borcane de zacuscă”. De multe ori mi s-au umezit ochii şi de multe ori am plâns. Au venit cu tramvaiul câteva staţii bune, cu un cărucior din acela vechi, ceauşist, şi au adus borcane cu zacuscă, cu dulceaţă, cu castraveţi muraţi. Cei doi bani ai văduvei. Te uiţi la ele şi te îngenunchează. Ce să le spui? Cum să nu te bucuri?

– De unde ai pornit şi unde ai ajuns?

– Duceam ajutoare cu sacoşa. Îi întrebam pe prieteni: „Dacă nu mai porţi hainele şi sunt de bună calitate, nu sunt rupte, uite, spală-le, calcă-le, pune-le şi tu într-o sacoşă, în ceva, iar eu le duc”. Şi le duceam la diverse familii din Bucureşti, la început. Aflam de oameni cu probleme de la biserică, de la prieteni, şi făcând Uber. În Uber făceam o cercetare. M-a ajutat duhovnicul, mi-a dat binecuvântare pentru asta. Şi duceam cu sacoșele: azi o sacoşă, mâine o sacoşă. Apoi am dat sfoară-n ţară. Am întâlnit şi nişte oameni foarte faini, care şi ei doreau să facă aşa ceva. Şi am început să ajutăm. S-au creat grupuri pe Whatsapp ‒ dădeam mesaj şi mă sunau oameni: „Domnule, uite, am de dat hainele nepoţelului”, sau: „Am slăbit”, sau „m-am îngrăşat, şi nu-mi mai vin bine hainele”, sau: „Tata a murit, mama a murit, uite, am hainele lor. Dar am şi mobilă. Dar, uite, am şi alimente, că mi-au rămas de la Crăciun!”. Şi după ce duceam sacoșele, trimiteam poze pe Whatsapp unde am fost şi ce am făcut, iar cei care dăduseră pachetele se bucurau. Mulţi au spus: „Domnule, faci un lucru foarte bun! Mă bucur că mai sunt oameni ca dumneata!”, și zic: „Nu, oameni ca mine sunt mulţi. Şi dumneata faci un lucru bun, pentru că ai putea să stai acasă, să arunci îmbrăcămintea pe care mi-ai dat-o mie. Mult mai comod e s-o pui la ghenă. Dar, uite, dumneata ai făcut ordine în şifonier, le-ai spălat, le-ai călcat, le-ai pus frumos în cutiuţe. E o mică jertfă pe care ai făcut-o. Pentru că îţi pasă de cineva”.

E foarte important să nu trăieşti doar pentru tine. Este foarte important să trăieşti şi pentru cei de lângă tine. Pentru că, dacă-l ajuţi pe cel de lângă tine, devine şi el mai bun. Sunt foarte mulţi oameni cu bani care sunt dezamăgiţi și zic: „Lasă, mă, că eu sunt sătul de faceri de bine! Uite, am trimis o sumă de bani unei asociaţii din Sibiu. Nu mi-au trimis un mail de mulţumire, nu au trimis nimic, nimic, nimic! Nu au spus ce-au făcut cu banii ‒ și atunci, cum să le mai trimit? Dar la voi văd activitatea”. Pentru că noi, pe pagina de Facebook, postăm toate activităţile pe care le avem, oriunde mergem şi tot ce facem. Avem comunităţi acum pe care le susţinem.

„Dumnezeu îţi dă de nu poţi să duci!”

Dumnezeu lucrează foarte frumos şi lucrează arc peste timp. Aceşti talanţi pe care mie mi i-a dat ‒ cum fiecare avem talanţi şi avem anumite calităţi ‒ îi folosesc acum într-un mod bun. Mie-mi place să vorbesc cu oamenii, și experienţa de viaţă pe care o am mă ajută acum să o folosesc într-un mod constructiv, ajutându-i pe ceilalți. Și nu mai furi, acuma dai! Ştii ce înseamnă să înşeli, să furi, să faci escrocherii – fugi de acea zonă! Acum încerci să ajuţi, și ajuţi cu multă pasiune şi dăruire. Iar dragostea pe care o ai faţă de Hristos o manifeşti acum şi asupra oamenilor. Pentru că nu mai judec oamenii cum îi judecam înainte: „Uite ăsta cum arată!”. Cum Dumnezeu m-a iubit pe mine aşa cum eram eu, şi nu m-a mustrat, nici eu acum nu pot să judec oamenii sau să râd de ei. Îi iau aşa cum sunt, fix așa cum sunt: cu patimile lor, cu căderile lor, cu problemele lor! Iar ei văd și, în clipa când sunt ajutaţi, se mişcă în ei ceva.

Sunt oameni foarte sărmani care primesc haine şi mă sună: „Domnuʼ Sandu, am mai primit de la cineva îmbrăcăminte, dar am prea multă. Nu vreţi s-o luaţi?”. Aşa sărmani cum sunt, lucrează şi în inima lor bucuria şi iubirea, iar ajutorul pe care l-au primit i-a mişcat din lumea lor suferindă și fac şi ei bine, după putere.

– Cum sunt aleşi beneficiarii?

– De exemplu, mă sună oameni: „Ui­te, domnule, eu locuiesc în satul cutare, dar lângă mi­ne, în satul ăla, sunt douăzeci de familii cu probleme, ca­re lucrează cu ziua, dar sunt oameni faini”. Lumea vine şi-ţi propune cazuri. Noi, înainte să preluăm acele cazuri, facem o cercetare înainte. Pentru că nu avem un buget nelimitat, nici resurse nelimitate. Şi, de la o sacoşă, am ajuns acum să avem un camion al asociaţiei și să ajutăm aproape trei sute de familii, plus alte cazuri individuale.

Dar, cum să spun? Pur şi simplu, Dumnezeu mi-a dat, pentru că a văzut că pot să gestionez. Şi spun: „Doamne, nu-mi da mai mult decât pot să duc, ca să nu mă frâng. Dă-mi Tu cât ştii că pot să fac bine şi să ajut!”. Şi Dumnezeu îţi dă, dar îţi dă de nu poţi să duci! Şi ajutăm şi noi, la rândul nostru, alte asociaţii, la fel cum alte asociaţii ne ajută pe noi. E o comuniune frumoasă între noi, pentru că nu există concurenţă.

– Care sunt cele mai impresionante cazuri pe care le-ai întâlnit?

– Cam toate cazurile sunt impresionante. Din punctul meu de vedere, femeia este eroină. Şi mă uit la mame singure, care au patru copii, cinci copii, şase copii şi, din mila lui Dumnezeu, din lucrarea aceasta frumoasă, nevăzută a Lui, copiii merg la şcoală. Ele lucrează ici-colo – calcă, spală, îi ţin curaţi. Nu ai cum să nu-i ajuţi! Te impresionează, pentru că fiecare are o poveste de viaţă. Şi le ascult poveştile de viaţă, pentru că şi eu le am pe ale mele. Iar oamenii, când vorbesc, se descarcă şi se bucură şi poate primesc un sfat. Şi mă rog la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi gândul cel bun! Spune-mi ce să-i zic omului ăstuia, că eu nu ştiu ce să spun! Să nu-l smintesc, să nu-i fac rău prin sfatul pe care i-l ofer”. Că în Scripturi se spune: „Vai de cel prin care vine sminteala!”. Dar mereu m-a ajutat Dumnezeu şi am spus ceea ce trebuie să spun. Comuniunea cu Hristos e fundamentală.

E foar­te importantă relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu Maica Domnului, relaţia cu sfinţii. În cli­pa când ai părtăşie cu sfinţii, îl chemi pe sfânt: „Sfântul Nicolae, vino şi ajută-mă în situaţia asta! Sfântul Spiridon, Sfântul Nifon, vino şi ajută-mă!”. Pen­tru că sfinţii au fost oameni ca noi! Au respirat acelaşi aer, au mâncat, i-a du­rut bur­ta, au avut problemele lor trupeşti, dar au ajuns sfinţi printr-o relaţie personală cu Hristos. Nu au fost deosebiţi faţă de noi. Unii dintre ei au fost mercenari, au fost hoţi, au fost prostituate. Din cel mai jos loc au urcat la cer. Sfinţii sunt prieteni, sunt lângă noi. Trebuie doar să-i chemi. Ce facem când avem o problemă? Sunăm un prieten: „Dă-mi un sfat! Împrumută-mă cu bani! S-a stricat maşina!”. Fix acelaşi lucru îl facem şi cu sfinţii. Domnule, este atât de uşor! Răvăşitor de uşor! Cheamă sfinţii în ajutor, şi ei se bucură! Ne cunosc neputinţele, că şi ei au avut neputinţe. Sfântul Nifon al Constanţianei, la care am mare evlavie, a curvit, a băut, a făcut de toate, până într-un punct, când nu a mai putut. S-a urât pe sine, nu mai voia să fie cum este. Şi a ajuns sfânt. Este prăznuit pe 23 decembrie. Deci sfinţii sunt lângă noi. Maica Domnului… a fost femeie! Unde a ajuns femeia! Cât de înaltă este! Dumnezeu după Dumnezeu!

„Alege să oferi ceva!”

– Asociaţia se numeşte „Bucurie în dar”. Ce părere ai: este mai fericit a da decât a lua?

– Da, bineînţeles! Dăruieşte! Primul cuvânt pe care Hristos l-a spus după Înviere a fost: „Bucuraţi-vă!”. Da, ne bucurăm când primim cadouri. Dar e mai intimă, mai blândă, mai blajină bucuria de a dărui. E o bucurie ‒ dar, în primul rând, este sănătate sufletească! Ne însă­nă­to­şim sufleteşte când ajutăm. În clipa când nu dai, având ce să dai, te uiţi aşa la tine şi-ţi place de tine? Să ştii că poţi să ajuţi şi să nu ajuţi? Avem o deba­ra burduşită cu zahăr, mălai, conserve, ce-avem aco­lo, plus bani în buzunar. Dă-i, domnule, de-acolo, și ăluia care nu are! Nu te mai gândi că o aruncă, că-şi bate joc de ea. Pentru că Dumnezeu vede gestul pe care îl faci.

Şi mie mi s-a întâmplat să ofer un covrig sau un ştrudel cuiva şi să-l arunce la gunoi, dar asta nu m-a dezamăgit. Pentru că omul ăla este căzut, este unde este, are nevoile şi neputinţele lui. Stau eu să-l judec că mi-a aruncat ştrudelul? Slavă Ţie, Doamne, că mi-ai dat bani, să am să cumpăr ştrude­lul ăla, şi mai dă-mi să mai cumpăr, să mai dau! Nu te mai gândi ce-o face cu ei, dă-i! Şi nu în bătaie de joc. Ai o haină, ai o cămaşă? Spal-o, calc-o şi după aceea dă-i-o; nu-i da ce este rupt, că-ţi faci păcat. Am primit de la cineva haine rupte, şi-i zic: „Doam­nă, dacă omul ăla este sărac, trebuie să-i dăm hai­na asta ruptă? Nu vă este aşa, jenă de dumnea­voas­tră, să daţi rupturi?” „Păi, ce, dacă sunt săraci, să se mulţumească şi cu aia!” „Dar dumneavoastră, când cereţi ceva, vă mulţumiţi să vi se dea mâncare stricată sau haine rupte? Nu vă e ruşine aşa, un pic, de Dumnezeu?”. Şi mă uitam la ei cum se schimbau la faţă: „Domnule, iartă-mă! Îmi pare rău, aşa e!”.

– Îmi vine în minte un vechi colind, care spune: „Române, să fii bun!”. Cum să facem să fim mai buni cu toţii?

– E simplu şi complicat. În clipa când nu mai trăieşti doar pentru tine, ci trăieşti şi pentru cel de lângă tine, devii mai bun. Dacă ai, dă din ceea ce ai. Nu spune nimeni să-ţi vinzi casa, să-ţi vinzi maşina, să dai toți banii pe care-i ai – nu! Dar ştii că ai îndeajuns. Și atunci, surplusul pe care îl ai oferă-l cuiva. Trebuie doar să vrei. Trebuie să alegi, pentru că în viaţă alegem în permanență. Alegem să-i dăm „Bună dimineaţa” femeii de serviciu sau nu. Alegem să-i zâmbim vecinului sau nu. Asta face diferenţa între un om bun şi un om rău. Alegem ceea ce facem, pentru că noi nu controlăm ceea ce ni se întâmplă. Nu controlăm dacă ajungem de acasă la serviciu sau dacă mai prindem apusul de soare. Ne putem îneca la masă cu o bucată de pâine şi s-a încheiat viaţa! Putem avea un accident şi s-a terminat. Nu putem să controlăm nimic, dar putem să alegem. Avem acest dar de la Dumnezeu, această libertate de a alege. Aleg să-i dau „Bună dimineaţa” vecinului. Şi, dacă ştiu că vecinul e supărat pe mine, atunci îi dau „Bună dimineaţa” în gândul meu.

Alege să oferi ceva. Ţine în geantă un măr, o eugenie, s-o ai la tine, s-o dai cuiva. Dacă vrei să ajuţi, poţi să ajuţi. Nu înseamnă să cumperi tone de mâncare, nu înseamnă să-i cumperi o casă cuiva. Poţi să ajuţi oferind măcar un zâmbet.

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Alexandru Ionescu: 0727.786.725 – Asociația „Bucurie în Dar”

Cont în lei: RO42 BTRL RONC RT06 1074 9701

---

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 167 (decembrie 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

• Platforma digitală – în format digital online, de AICI
• Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

• la revista în format digital online, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
• în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI