Cu noi este Dumnezeu

Întunericul din mine …

de

Istoria Bisericii, încă de la începuturi, este plină de exemple în care Împăratul se pogoară adânc în mocirlă pentru a-i lua pe fiii săi cei iubiți și a-i duce în palate de aur. Dumnezeu poate să transforme, dacă omul și-o dorește, un suflet murdar într-unul de o frumusețe de care și îngerii se minunează. Astfel de întâmplări au loc și astăzi, sub ochii noștri. Alexandru, un tânăr rebel care și-a dorit să se bucure din plin de viață, a ajuns, după multe suișuri și coborâșuri, să se îndrăgostească de Hristos. Iar Hristos, ca un Părinte iubitor, s-a bucurat de întoarcerea fiului risipitor, i-a pus inel pe deget și a înjunghiat vițelul cel gras. „Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” Luca 15:24.

Să ne molipsim și noi de la Alexandru de dragoste pentru Hristos și toate acestea se vor adăuga nouă cf. Matei 6:33. (R.T)

Alexandru, care este povestea ta? Cum a fost parcursul tău până ai ajuns în biserică?

– Povestea mea este lungă. Pot să spun că am trăit două vieţi într-una. Primele impresii despre biserică au fost foarte neplăcute. Pentru că eu credeam că la biserică vin doar frustraţi, vin bărbaţi care nu au avut curaj să dea piept cu viaţa, oameni slabi, fricoşi, care-şi găsesc aici ceva de care să se agaţe, îşi găsesc oarecum alinarea. Şi, văzând fel şi fel de întâmplări şi emisiuni legate de preoţi, eram dezamăgit şi oarecum indiferent faţă de biserică. Bineînţeles că toată această trăire pe care o aveam eu faţă de preoţi mi-a prins bine acum. Cum, de altfel, toate experienţele pe care le-am avut – majoritatea în afara legii – mi-au prins bine acum. Cum i-au prins bine şi lui Matei vameşul, şi lui Saul, care a devenit Pavel. Răul poate fi folosit în sens bun, dacă-l priveşti duhovniceşte.

– Să mergem şi mai în departe, la copilăria ta. Părinții tăi erau practicanți?

– Da, erau practicanți. Mama este de cult mozaic, tata este protestant. Eu eram un rebel. Şi am rămas aşa. Au încercat ai mei – bineînţeles, foarte discret şi într-un mod plăcut – să mă îndrume pe căile lor. Dar nu s-a prins de mine nimic. Îi vedeam pe ei în casă; fiecare se ruga în felul său. Oameni faini, oameni liniştiţi. Şi mi-a plăcut tare mult că nu au insistat. Au încercat, cum spuneam, dar nu au insistat.

Eu aveam un anturaj cum aveau, de altfel, mulţi: nu foarte ortodox, nu foarte creştin; un anturaj în care am făcut lucruri care nu erau chiar creştineşti, nu erau legale, dar le-am făcut. Şi am crescut cu mentalitatea asta.

Ce idealuri aveai atunci?

– Banii. Și să am cât mai multe aventuri, cât mai multe momente de plăcere. Plăcerile sunt diferite: unii îşi găsesc plăcerea în mersul la pescuit, alţii să facă tuning auto, alţii să iasă cu doamne şi domnişoare, alţii să bea, să fumeze, să se drogheze… Pentru fiecare există o plăcere, cel puţin una, care te posedă, o plăcere de care nu poţi scăpa. Că, de fapt, plăcerea este posesie, atâta timp cât nu o controlezi tu pe ea, ci ea te controlează pe tine.

Da, căutam să mă simt bine, în diverse moduri. Asta s-a întâmplat de pe la şase ani. Şi am crescut şi am evoluat şi am vrut din ce în ce mai mult să am, şi să mă bucur de ceea ce am. Şi mă simţeam bine, pentru că, în această lume căzută, cu cât reuşeşti să înşeli mai mult, să obţii ceea ce-ţi doreşti făcându-i pe alţii să sufere, cu atât te simţi bine. Te simţi superior lor. Toţi sunt slabi, toţi sunt fraieri, tu eşti cel mai deştept. Şi mă gândeam că cei pe care îi fraieream îşi găseau refugiul în biserică. Repede, fuga la biserică! Îmi ziceam: „Mă, dacă sunt slabi, acuma ce să le fac?”…

Dar conştiinţa, nu-ţi spunea nimic?

– Ba da, conştiinţa îmi spunea câte ceva, dar nu era suficient de trează. Acum îmi dau seama că striga din toţi rărunchii că nu e bine ce fac. Şi-atunci auzeam, dar era foarte mare întuneric în mine. Greu intrau razele lui Dumnezeu prin norii dinlăuntrul meu. Întunericul din mine era lumina mea.

„Alexandru, bagă în desagă!”

– Ce meserii ai avut? Cum câştigai bani?

– Am făcut foarte multe. Câştigam bani din anumite lucruri pe care nu vreau să le detaliez aici, pentru că nu este cazul. Părinţii mei ţineau foarte mult să am o meserie. Nu? „Meseria, brăţară de aur”. Eu ziceam invers, că brăţara de aur e meserie. Am lucrat ca ospătar, după care, la insistenţele mamei, am făcut un curs de frizerie. Încercam să-i împac pe ai mei ‒ adică, în toată nemernicia mea, pe-ai mei am încercat să-i protejez, să nu mă ia de pe la secţia de Poliţie sau să vină cu pachete la închisoare. Am ţinut tare mult să nu-i necăjesc. Şi uite, mi-a reuşit! Atunci credeam că reuşesc datorită mie, că sunt eu deştept. Dar acum îmi dau seama cât de mult m-a ajutat Dumnezeu. De neimaginat! Și fără s-o cer. Ce-a văzut El la mine, El ştie. Îmi dau seama acum: a investit într-un om care acum ajută, la rândul lui. Investiţia de milă şi de răbdare pe care a făcut-o cu mine acum dă roade. Dumnezeu ştia foarte bine ce face. Şi sunt mai mult decât recunoscător.

Apoi, după ce am terminat armata, a trebuit să mă hotărăsc ce viaţă aleg, încotro mă îndrept: în dreapta sau în stânga? Aleg o viaţă în care banii se câştigă foarte uşor, cu riscurile de rigoare, sau aleg să lucrez undeva ca toţi muritorii de rând, să intru şi eu în marea turmă? Și iar, părinţii mei au avut un rol foarte important, că-mi era milă de ei să-i fac să sufere. Şi m-am angajat în armată. Am lucrat trei ani de zile în cadrul armatei, ca bucătar, după care m-am transferat într-un detaşament special. Tot Dumnezeu a lucrat şi acolo, că printr-o minune am reuşit să plec. Dar m-a ajutat întotdeauna modul meu îndrăzneţ, dar politicos şi respectuos. Şi, cu îndrăzneala mea şi cu curajul pe care l-am avut, am reuşit să mă transfer.

Aici au început să se schimbe foarte mult gândirea mea, optica mea, viaţa, pentru că am făcut alpinism, am făcut scafandrerie, am mers la multe accidente pe descarcerare – foarte multe intervenţii în care am văzut sute, mii de cazuri de oameni nenorociţi, am văzut tragedii. Toate aceste trăiri pe care le-am avut în decursul a douăzeci şi ceva de ani te marchează. Şi iarăşi vin şi spun: depinde cum le priveşti. Dacă le priveşti duhovniceşte, e o mare binecuvântare. Dacă le priveşti în orice alt mod, îţi aduc tristeţe.

Cum crezi că îl ajută suferinţa pe om?

– Pot să vă spun cazul meu. Mi-am tăiat degetele cu un flex. Dar deja eram în biserică în vremea aceea. Și-mi aduc aminte că am mers într-o zi la biserică şi mă întreabă Părintele meu duhovnic: „Ce faci, Alexandre?”. Eu, ca întotdeauna, zâmbăreţ: „Bine, Părinte! Ce să fac? Toate bune! Extraordinar!”. Şi spune Părintele: „Alexandru, bagă în desagă cât mai mult! Bagă în desagă!”. Nu pot să uit. După care a plecat. Şi am zis: „Ei, ştiu eu ce vrea să zică Părintele: să fiu mai bun, să fac lucruri mai bune…”. Înţelegeam eu aşa, oarecum, la suprafaţă. Şi mă întrebam eu atunci, în perioada aceea: oare cam care este măsura mea de credinţă? Cât de mult am crescut eu?

Ce-i drept, după ce Dumnezeu m-a adus în biserică şi a început să mă lumineze, eram însetat de cunoaştere, voiam să știu cât mai mult. Şi cam toată ziua stăteam cu căştile în urechi și ascultam din marii noştri duhovnici. N-am început de undeva aşa, ca la clasa întâi, cu liniuţe şi bastonaşe. Eu am început să-l ascult pe Părintele Stăniloae, pe Părintele Sofian, pe Părintele Papacioc ‒ mari duhovnici, mari trăitori! Şi-mi doream foarte mult să ies din sistem, ca să am timp să merg la biserică, să merg la rugăciune, să merg în pelerinaje. Mă îndrăgostisem de Hristos. Tare! Şi de sfinţi. Şi-am început să mă tot întreb: oare cât de credincios sunt eu? Şi, într-o zi, lucram la acoperişul unei case, tăiam acolo ceva – sunt foarte atent când fac lucruri care ţin de viaţa mea şi de integritatea mea corporală, şi mai ales de a altora, sunt foarte, foarte atent. Şi totuși mi-am tăiat degetele cu flexul. Trei degete. Os, tendoane, tot. Dacă nu aveam mănuşi, le căutam pe jos.

În prima secundă, am gândit ca orice om: „Gata, s‑a terminat viaţa! Unde o să mai lucrez? Ce-o să mai fac? Nu mai pot să fac sport, nu mai pot să fac nimic!”. Eu, care de mic am făcut sport, nu pot să concep viaţa fără sport. Şi acea secundă s-a dilatat, parcă au fost ore, cât am gândit ce-o să fac eu. După care am zis: „Hopa, stai un pic! Nu vorbeam eu de credinţă? Nu voiam eu să ştiu care e credinţa mea şi pe unde mă aflu, care mi-e măsura?”. Şi zic: „Doamne, facă-se voia Ta cu mine, că Tu cunoşti toate cele: şi cum sunt eu, şi ce am acasă… Cum vrei Tu, aşa să fie!”. Şi, cu mari emoţii vă spun, am transpirat de emoţie, aşa o stare de bine am avut…

„Cele mai frumoase zile din viaţa mea”

– Nu mai simțeai durerea?

– Nu mai simţeam nimic! Aveam aşa o stare de bine, de beatitudine, de bucurie! Conştiinţa îmi spunea că-i ceva mai mult decât atât şi ştiam că harul lui Dumnezeu era atunci peste mine, clar! Parcă şi aud: „Copilul Meu, nu-ţi face griji! Tati e cu tine!”. Şi, într-adevăr, Tata era cu mine. Şi toate lucrurile atunci s-au legat. Sunasem nişte prieteni să-mi facă legătura cu niște chirurgi foarte buni, să deschid niște uşi… Nimic nu a funcţionat! Dar Dumnezeu, cum spuneam, le-a rânduit atât de frumos şi atât de bine, încât am întâlnit niște medici extraordinari.

Când am ajuns în Urgență, la Floreasca, reacţia medicilor a fost un pic ciudată. Se uitau la mine că eram zâmbăreţ, eram calm, eram liniştit: „Dom’le, dacă reuşeşte operaţia, bine! Dacă nu, asta e!”. Nu făceam parte din profilul omului suferind, al omului cu pro­bleme, al omului care trăiește o tragedie. Şi eu îi încurajam pe ei, nu ei mă încurajau pe mine! Mi-a spus o doamnă doctor: „Şansele sunt fifty-fifty”. M-a întrebat dacă sunt fumător şi am spus că nu şi a spus: „Ei, şansele sunt mai bune dacă nu sunteţi fumător”. Şi mi-a spus că operaţia o să dureze între şase şi opt ore, cel mult ‒ şi a durat douăsprezece ore! Mirarea tuturor a fost că am stat douăzeci de ore cu rana deschisă şi, necirculând sânge care să oxigeneze ţesuturile, ar fi trebuit să se necrozeze. Au spus că nu prea au mai văzut cazuri de genul ăsta, să nu se necrozeze, mai ales după douăzeci de ore.

A doua zi, a venit controlul dimineaţa și eu aveam degetele calde. Au rămas uimiţi. După trei zile au vrut să-mi dea drumul din spital ‒ vindecarea a fostmiraculoasă! Dar au spus: „Nu, e protocolul, trebuie să stai aici”. Şi am stat în spital douăsprezece zile. Douăsprezece zile în care am stat şi am ascultat zeci de ore din Părinţi şi am citit – în salon eram vreo cincisprezece persoane, toţi cu nenorociri, și au fost cele mai frumoase douăsprezece zile din viaţa mea! Nu mai voiam să plec de-acolo! Şi aşa, ca o mică comparaţie, dar păstrând propor­ţiile, aproape infinite, mă gândeam ce bucurie aveau Sfinţii în închisori – Părintele Papacioc şi toţi ceilalţi ‒, ce bucurie aveau ei acolo şi ce bucurie aveam eu fiind în spital. Extraordinar! Eram conectat la un aparat. Făceam pipi la ploscă. Mă duceam la baie să mă spăl cu o singură mână. Era o bucurie! Adică, dacă vezi bucuria din durere, n-o mai simţi ca pe o tragedie. Pur şi simplu, este extraordinar!

E greu să exprimi ce simţi, pentru că te îngrădesc cuvintele. Nu ai cum. Doi oameni care sunt îndrăgostiți nu pot să spună unul pentru celălalt ce simt cu adevărat. Douăsprezece zile în care, v-am zis, a fost o creştere duhovnicească pentru mine, cu toată mândria şi cu puţina smerenie pe care o am, dar a fost fain tare!

Spune-mi, cum ai văzut tu în jurul tău că i-a schimbat suferinţa pe oameni?

– Am văzut suferinţele oamenilor, prieteni apropiaţi de‑ai mei din perioada în care am fost scafandru şi din perioada în care am făcut alpinism; cu unii dintre ei am rămas în relaţii bune, de amiciţie, până astăzi. Şi spuneau: „Măi, uite, ştim cu toţii că murim, dar nu ne putem imagina că se poate întâmpla astăzi. Adică murim, dar mai încolo. Peste zeci, sute, mii de ani! Nu ne imaginăm că putem să murim acum, azi, aici, să se întâmple ceva care să ne schimbe viaţa fundamental” – cum mi s-a întâmplat mie, când într-o secundă s-a schimbat viaţa. În bine!

Şi unii dintre ei le-au cumpărat copiilor maşini, de exemplu. „Cum să nu-i cumpăr eu copilului meu maşină? Trebuie să fie fericit copilul meu!”. Făceau binele care nu trebuie. Le cumpărau maşini puternice, iar copiii nu erau suficient de maturi, n-aveau experienţă de viaţă ca să controleze acel bolid. Copiii unora dintre aceşti oameni cu care am rămas în relaţii au avut accidente grave. Unii dintre ei au murit, alţii au rămas cu sechele pe viaţă. Şi spuneau: „Uite-aşa mi-am dat seama cât de neputincios sunt! Eu, care credeam că am bani şi cunoştinţe şi relaţii şi pot să mut munţii dacă vreau!”. Îmi spunea unul dintre ei: „Uite, sun acolo, vorbesc, iau dinamită şi pot să dinamitez ce munţi vreau eu. Am puterea asta!”. Şi după aceea îmi spunea: „Alexandru, atât de mic sunt… atât de neputincios mă văd… Mă uit la copilul meu şi n-am ce să-i fac! Nici relaţiile, nici influenţa, nimic nu mă poate ajuta acum”.

Şi zic şi eu: „Doamne! Mi-am dat seama că doar de la Dumnezeu se mai poate întâmpla ceva. Hai să vedem dacă Dumnezeu poate să facă ceva!”. Și aşa au ajuns și ei într-o relaţie cu Dumnezeu. Fiii lor, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin s-au vindecat, dar nu au murit. Celor care şi‑au pierdut copiii le-a dat Dumnezeu altceva în schimb, dar mai întâi au ajuns acolo, jos, în acel punct în care şi-au văzut micimea. Aici, singura noastră variantă e să vorbim cu Dumnezeu. „Ia să vedem, care-i treaba cu Dumnezeu? Există? Nu există?”. Şi mă gândeam acum că Dumnezeu Se retrage, îngăduie să se întâmple ceva în viaţă ca să ajungi să ai o prietenie cu El. Pentru că Dumnezeu are un plan de mântuire pentru fiecare. Şi nu vrea să piardă pe nimeni. Şi El ştie că, dacă tu acolo ajungi acolo, jos, o să strigi la El. Şi atunci vine El la tine și spune: „Sunt aici, sunt lângă tine. Hai să fim prieteni!”.

„Doamne, ăsta sunt eu!”

Revenind la viața ta, cum ai ajuns în biserică?

– Am trecut pe la mai multe culte şi prin mai multe zone oculte. Şi, ajungând în acele zone oculte, trebuia să învăţ şi despre creştinism. Pentru că eu voiam să cresc şi să mă şlefuiesc fără a da bani să cumpăr titluri sau grade. Aşa am ajuns în biserică. Voiam să văd care sunt ritualurile ortodoxe. De altfel, neavând o cultură teologică – nu că acum aş avea, dar faţă de acum zece ani, cu siguranţă am informaţii mai multe ‒, am încercat să învăț totul pe viu.

Fiecare cult e fain, doctrina pe care o au e extraordinară. Te fascinează, o îmbrăţişezi cu toată dragostea şi spui: „Da, eu asta am căutat! Aici mă regăsesc!”. Numai că eu întotdeauna am încercat şi altceva. Nu m-am oprit la acele feluri de mâncare care-mi plac. Am încercat mereu altceva, şi altceva, şi altceva. Şi am tot mers din cult în cult. Voiam să fiu mai rafinat, mai elegant în ce fac. Mă gândeam că informaţia şi cultura pe care aş dobândi-o mă va ajuta în anumite lucruri necreştineşti pe care vreau să le fac. Adică aş putea convinge anumiţi oameni să facă anumite lucruri. Îmi stătea capul numai la şmecherii! Şi m-am gândit că oarecum şi pata asta de culoare religioasă poate să înmoaie sufletul omului şi să mă facă mai credibil. Şi uite-aşa m-am gândit eu că, dacă intru într-o anumită zonă ocultă, acei oameni mă pot ajuta să-mi duc nişte proiecte la bun sfârşit şi pot eu creşte. Undeva, hoţ pe hoţ încerca să-l păcălească.

Şi aşa am ajuns eu în biserică. Cei din zona ocultă mi-au zis că, până mă primesc, mă lasă să mă mai gândesc şase luni de zile. Şi-n acele şase luni de zile am început să vin la biserică. La sfatul unei doamne, am ajuns la Părintele pe care-l am şi acum. N-aş vrea să-i dau numele, pentru că este foarte discret, dar e un om foarte fain şi un duhovnic iscusit. Și m-am dus eu la el și i-am spus: „Bună ziua! Am zece întrebări pe care doresc să vi le adresez”. Le-aveam în cap, aveam listă, tot! Eram, așa mi se părea mie, cel mai înţelept om din lume atunci. Voiam să demonstrez că ceea ce ştiu eu, informaţiile mele şi experienţa mea de viaţă, care chiar era din belşug, poate să dea şah-mat acestei laturi a creştinismului. Şi Părintele mi-a zis: „Da! Dar uite, acum nu am foarte mult timp, dar îţi promit că mâine-ţi răspund. Uite, vino mâine, că e şi slujbă”. Zic: „A, la fix! Exact ce vreau să învăţ eu: despre slujbe, despre cultul ortodox!”.

Şi am venit o zi, şi am venit două, şi am venit nouă, şi am venit o lună, şi am venit două, și am venit nouă luni… Mă simţeam bine, îmi plăcea acolo, îmi plăcea tare mult. Părintele nu mă băga în seamă, mă cam enerva – şi acum îmi dau seama că era bună strategia asta ‒, până într-o zi, când a venit la mine şi mi-a spus: „Acum sunt pregă­tit să-mi pui acele zece întrebări”. Şi răspunsul meu a fost: „Părinte, avem mult timp de-acum înainte. Nu e cazul să ne grăbim”. A spus: „Cel mai înţelept răspuns pe care mi l-ai dat, Alexandru: avem timp!”.

Aşa a început căutarea mea în biserică. Și ce este miraculos, ce este incredibil e că aveam nişte patimi atunci care şi-mi plăceau, dar voiam şi să scap de ele. Pentru că, în libertatea pe care Dumnezeu ne-o dă s-o folosim cum vrem noi, ştiam că nu e bine ce fac şi nu‑mi plăcea cum eram şi voiam să mă schimb. Dar mi-era greu. Şi zic: „Doamne, ăsta sunt eu, astea sunt patimile mele şi-mi plac, dar vreau să mă schimb! Schimbă-mă Tu pe mine, pentru că eu nu pot să mă schimb. Şi, dacă Tu nu mă schimbi, n-o să poată să mă schimbe nimeni! Şi, dacă nu o să mă schimb, o să mă pierd. Și, dacă o să mă pierd, o să fie vina Ta! Aşa că fă ceva!”. I-am pus în cârcă lui Dumnezeu tot: „Îţi dau acordul meu să mă schimbi, dar eu nu pot”. Şi-n clipa aceea au dispărut patimile! Atunci! Atunci!

Pur şi simplu, nu mai simţeam nevoia să fac acele lucruri. Ca şi cum ai mânca și, dintr-odată, eşti sătul. Poţi să vezi orice altă mâncare, dar nu-ţi mai este foame. Așa simţeam eu. Întindeam mâna să fac acele lucruri, voiam să fac acele lucruri, dar nu mai simţeam nevoia. Nu‑ţi vine să crezi. Trăieşti acele momente şi totuşi nu-ţi vine să crezi. Creierul nu acceptă!

„Dom’le, le-am făcut, mi le asum!”

– Spuneai că te-ai îndrăgostit de Hristos. Ce are Hristos aşa de special, ca să te îndrăgosteşti de El?

– Nu m-a judecat, nu m-a certat. Pur şi simplu, m-a luat de unde eram, mi-a dat jos hainele vechi, mi-a făcut duş, mi-a pus haine noi pe mine, și așa, aranjat și parfumat, am ieşit în lume. Fără să‑mi spună nimic care să mă deranjeze, fără să-mi facă observaţii. Nu, nu! Te dezarmează o astfel de atitudine. Tu ştii cum eşti; vine cineva, te ajută, îţi achită datoriile, îţi dă şi bani în plus, şi casă, şi maşină, fără să-ţi ceară nimic înapoi. Cum să nu-l iubești?

– Cum a lucrat Taina Spovedaniei în viața ta?

– Eu m-am spovedit târziu. Nu mi-a fost ruşine să-i spun Părin­telui ce‑am făcut, n-am avut jena asta. Nu! Pur şi simplu, am luat un îndreptar de spovedanie şi, când am văzut eu câte sute de întrebări sunt acolo, zic: „Ei! N-oi fi eu chiar atât de păcătos! Ştiu ce-am făcut, e adevărat. Mi le asum”. Eram foarte onest cu mine: „Dom’le, le-am făcut, mi le asum!”. Bărbăteşte! Pentru că mă gândeam: acum, dacă dau un pas înapoi, ce-o să zic? Frustraţii din biserică, fricoşii, laşii, cei care nu pot să dea piept cu viaţa… Nu, domnule! Îmi asum ce-am făcut. Şi mi le-am asumat! M-am uitat în îndreptarul de spovedanie şi-am început: pe asta am făcut-o, pe asta am făcut-o, pe asta am făcut-o… Au rămas câteva nebifate. Mă făcusem deja mai mic. Zic: „Frate, câte am făcut în viaţa asta! Cam pe toate le-am făcut, cu mici excepţii!”. Eram uimit. Și zic: „Dacă le am pe astea făcute, trebuie să fac ceva să scap de ele”. Şi Dumnezeu m-a ajutat şi am scăpat de ele. Acum, din ruşine, din dragoste, din bun simţ, nu mă mai apropii de ele.

Una dintre patimi pe care pot să o spun – pot să le spun pe toate, dar nu e cazul – era dependența de jocuri la calculator şi de jocuri de noroc. Jocul la calculator îmi aducea o bucurie imensă! Nu mai ieşeam din casă, nu mai făceam nimic, nimic, nimic, decât jocuri. După aceea, am zis să mă las și mi-am in­sta­lat pe telefon o aplicaţie de şah. Dar mi-am dat seama că, stând şi jucând 4-5-6-7 partide de şah, trec două ore, trei ore… Și zic: „N-am făcut nici o sfârâială!”. Așa că am dezinstalat tot! Şi mi-am dat seama că, orice aş face acum, dacă m-aş apropia de ele, Dumnezeu drăguţul, prin libertatea pe care ne-o dă, nu mi-ar spune nimic. Aş putea să fac din nou ceea ce am fă­cut. Dar ştiu unde ajung. Ştiu cât de jos voi cădea de unde sunt acum. Şi mi-e ruşine.

Vine şi te ajută cineva. Vine o dată, de două, de trei, de patru ori… ţi-e ruşine de omul ăla să-i greşeşti. Aşa şi cu Dumnezeu: mi-e ruşine să-I greşesc. M-a scos din locuri în care soarele nu are cum să pătrundă şi m-a adus aici, la lumină. Mi-a scos în cale oameni extraordinari, pe care-i iubesc tare. M-a învăţat ce înseamnă să iubeşti omul – nu păcatul, omul! – şi m-a transformat într-un mod pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Cum spuneam, mă îngrădesc cuvintele. Sunt prea puţine cuvinte să descriu ce simt acum şi cum sunt acum. Tot ce am şi tot ce sunt Îi datorez lui Dumnezeu, asta este clar.

(va urma)

Interviu realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 166 (noiembrie 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trackbacks and Pingbacks