„Să nu trăiești doar pentru tine!”
„Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese” (I)
„Pe drumurile prăfuite de țară ale anilor ‘80, întâlneam zeci de priviri în fiecare zi, zeci de suflete ce m-au impresionat cu povestea lor de viață, pe care-am aflat-o la volanul R.A.T.B.-ului…”. Așa începe una dintre poveștile emoționante ale bunicului meu, tânăr șofer de autobuz în acele vremuri schițate în alb-negru.
Eu și fratele meu stăteam cu ochii țintă la bunicul, parcă urmărind un întreg film, inspirat din realitate, într-un cadru al minții noastre, susținut de vocea lui caldă. Istorisirea se deschide cu o zi de toamnă târzie, o zi ca toate celelalte, când bunicul parcurgea zeci, poate chiar sute de kilometri…
La prima oră a dimineții, așteaptă să plece din stație, iar când închide ușile, observă fugind spre autobuz o femeie micuță, cu un copil de mână și altul în brațe. Le deschide ușa din față, pentru că toate locurile erau ocupate în spate, iar cele trei suflete se așază ușor pe cele două scaune din spatele șoferului. Ceruseră un bilet până la stația de lângă satul respectiv. Femeia începe să plângă când a trebuit să plătească biletele, pentru că și-a dat seama că avea bani numai pentru un singur loc. Bunicul meu a încercat s-o liniștească, spunându-i că-i va plăti el biletul. Șocat de situație, încearcă să vorbească cu ea, să afle mai multe despre copii, în primul rând. Femeia, cu lacrimi în ochi, a început să-i povestească cum a rămas văduvă de câțiva ani și că trebuie să-i crească pe cei mici cu puținul pe care-l avea. Băiatul cel mare era în clasa I, iar cel mic avea abia 4 anișori. Cei trei se trezeau înainte de răsărit pentru a ajunge la stație și, mai apoi, la școală. Trăiau în condiții grele, iar lipsa hranei li se vedea pe chip.
Profund emoționat de situație, seara, când a ajuns acasă, bunicul i-a povestit bunicii ce s-a întâmplat, iar ea de îndată a început să caute fel de fel de alimente și hăinuțe pentru a le da acelor suflete nevinovate. Următoarea zi, când au văzut pachetul pregătit, cei mici au sărit în sus de bucurie, iar mama lor a mulțumit infinit. De cel puțin trei ori pe săptămână, bunicul le aducea câte un pachețel cu mâncare, iar de câteva ori chiar i-a luat acasă, de Sărbători, pentru a simți și ei farmecul acestor clipe ce ar trebui înrămate cu bucurie în sufletele fiecăruia dintre noi.
Timp de mai bine de zece ani, acei copii au făcut parte din familia bunicilor mei, fiindu-le întotdeauna recunoscători pentru tot binele pe care l-au primit. După terminarea studiilor, băiatul cel mare a optat pentru o școală postliceală de asistenți medicali, ca să le poată oferi fratelui și mamei sale o viață decentă. L-a îndrumat și pe fratele său să-și continue studiile liceale, pentru a-și putea permite un trai mai bun.
Timpul a trecut, iar bunicul meu s-a pensionat. În 2018, de Crăciun, a făcut accident vascular cerebral și a fost dus de îndată la spital. Am așteptat cu orele la ușă, iar spre seară, un asistent iese din camera lui și se îndreaptă spre noi. Ne-a anunțat că bunicul e bine, dar trebuie să mai rămână internat și să urmeze un tratament. Toți am respirat ușurați. Bărbatul s-a uitat atent la bunica mea, care rămăsese neclintită, și și-a dat seama pe cine ajutase: sufletul care-i încălzise inima timp de zece ani. Era aceeași privire caldă de acum aproape 40 de ani…
După o oră de povestit, bunicul avea ochii înlăcrimați. La fel și noi. Dăruise o parte din inimă pentru a ajuta, mai departe, alte inimi să bată.
Lidia Gherghe
Scornicești, Olt
Premiul I la concursul de eseuri al lunii martie 2021
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 167 (decembrie 2022)
Revista poate fi achiziționată din:
- Platforma digitală – în format digital online
- Magazin România – în format tipărit, cu livrare în România
- Magazin străinătate – în format tipărit, cu livrare în străinătate
De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni
Trackbacks and Pingbacks