Prăznuiri

Părintele Petroniu de la Prodromu

de

Părintele Petroniu, despre a cărui viață și asceză nu suntem noi vrednici a vorbi, era considerat, mai înainte de toate, de greci ca un sfânt. În toată acea perioadă a stăreției sale, oameni din întreaga lume, chiar și străini neortodocși, veneau să se închine la Mănăstirea Prodromu, pentru că simțeau un duh de asceză și de simplitate duhovnicească pe care nu-l mai puteau întâlni altundeva. Părintele Petroniu, ascuns de lume, a căutat să se facă plăcut lui Dumnezeu, iar Schitul Înaintemergătorului îl reprezenta cu totul. Acum a plecat dintre noi, însă prea puțini români conștientizează că au dobândit un alt mijlocitor la Dumnezeu în persoana Părintelui. (V.G.)

Părintele Modest de la Găbud

„Un adevărat Părinte, un bun Stareț”

Părinte Modest, câți ani ați petrecut în Sfântul Munte alături de Părintele Petroniu și cum v-ați folosit de șederea lângă un asemenea om cu viață sfântă?

– Lângă Părintele Petroniu am petrecut 19 ani. De folosit, ar fi trebuit să mă folosesc cât de mult, dar n-am știut. Obștea credea că este un om aspru. Nu era aspru deloc, era foarte blând, foarte bun, numa’ avea așa, o suprafață de asprime. Cât m-am folosit? Era model în toate, în toate, în toate! În smerenie era neîntrecut; în ascultare, deși era stareț, era neîntrecut. Avea câteva ascultări: și la stăreție, și la arhondaric, și la flori. Îl priveam prin curte când lucra la flori și numa’ mă gândeam cine este Părintele acesta, ce om mare e și nu știm să ne folosim de el. Poate era bine să nu-l fi cunoscut, că nu i-am urmat faptele. Am o mare responsabilitate în fața lui Dumnezeu că l-am cunoscut și totuși nu urmez viața dânsului.

Spune un sfânt că monahul trebuie să fie monah prin mers, prin vorbire, prin privire, prin gândire, prin cugetare ‒ prin tot ce face, trebuie să-și călugărească toate simțurile. Asta făcea dânsul, și orice făcea dânsul era parcă din altă lume, nu din lumea aceasta. Cu atâta seriozitate și-a trăit viața de la început! În hârtiile dânsului am citit mărturii despre perioada când a fost seminarist și au zis profesorii: „Cum un călugăr să termine pe locul întâi?”. Și atâta l-au chinuit, că l-au picat pe locul doi.

– Cum era slujirea Părintelui?

– Slujea frumos, cu multă smerenie, cu multă dăruire. El, când slujea, tămâia prin biserică la Heruvic și, ca să nu-i distragă nimic atenția, nu privea la străni să vadă dacă e cineva lipsă. Slujea cu capul în pământ, și mai ales în timpul Liturghiei, nu dădea voie nimănui să intre în Sfântul Altar. El avea trăirile lui, pe care numai dânsul le știa. Și, cu toate că nu avea nimeni voie să intre, un Părinte, totuși, a fost de trei ori, fără să știe dânsul, și a văzut trăirea sa la Liturghie. Ce-am văzut eu, când era la strană ‒ sâmbătă seara, când nu slujea ‒, se cânta „Dogmatica” la Vecernie, o stihiră frumoasă către Maica Domnului. Şi dânsul era smerit, stătea cu spatele, ca să se ascundă, dar totdeauna, totdeauna era cu luare-aminte, asculta cântarea asta și lăcrima fără să-l vadă nimeni. Sigur că noi mai trăgeam cu ochiul și vedeam trăirea dânsului.

Nu lipsea de la masă în veac și, deși era bătrân de-acuma, știa că starețul dă tonul și venea la masă, mânca puțin, și totdeauna mânca ce era la masă. De obicei, cei mai mari cer: „Vreau aia, vreau ailaltă”. Dar Părintele Petroniu absolut totdeauna mânca ce era pe masă și nici nu stătea la locul lui de stareț, ci stătea împreună cu obștea ‒ așa a stat totdeauna, nu l-am văzut o dată să stea pe locul lui. Doar când avea delegații oficiale, la hram, atunci era obligat să stea pelocul starețului.

„Obștea să fie neatinsă de nimic din lume”

– Cum era ca stareț?

– Ca stareț, obștea îl avea de om aspru. Dar numa’ un exemplu vă pot da și veți vedea cât de delicat era. În 19 ani cât am stat acolo, de două ori a fost pus în situația să dea canon la cineva. Și îi spune seara: „Dimineața, la Psaltire, să faci metanii!”. Când vin dimineața, la ora 3, când începe slujba, mă trimite: „Du-te și spune-i să nu mai facă!”. El seara dădea canonul și poate îl frământa toată noaptea conștiința că l-o pedepsit ‒ chiar dacă pe drept! ‒ și până dimineața îi trecea. Deci n-am văzut vreodată să dea canon. De două ori a dat și l-a anulat. Așa, cu blândețe era dânsul, și niciodată nu l-am auzit să zică: „Eu, când eram stareț la Slatina…”, că a fost și în România stareț și profesor.  

Dacă îl jignea câte cineva, că în viața de zi cu zi se mai întâmplă, trecea cu vederea. Îl necăjea cineva? Mergea în chilie, cânta Paraclisul Maicii Domnului ‒ îi plăcea să cânte, cânta și noaptea ‒, și uita de toată supărarea. Cineva l-a necăjit odată tare și i s-a pus în vedere să plece din obște. Și dânsul a fost cel care a zis: „Nu pleacă!”. I-a luat apărarea. Și nu numai o dată, și nu numai la unul. Dânsul ținea mult la obște, ținea ca obștea să fie neatinsă de nimic din lume; obştea să fie la datoria călugărească și atât. A fost un adevărat Părinte, un bun Stareț. Și viața lui! Un om, dacă-l privești, îi vezi viața ‒ cum zicea Părintele Iachint de la Putna: „Vorba sună, fapta tună”.

Obștea nu l-a cunoscut, nu i-a cunoscut trecutul, așa de smerit era, nu spunea la nimeni nimica. După ce s-a îmbolnăvit și am stat cu dânsul două luni, am deschis valiza pe care o avea acolo și am citit corespondența dânsului, și abia atunci mi-am dat seama cine a fost Părintele Petroniu.

„Unde e metania de culcare?”

– Ați stat cu sfinția sa două luni până s-a mutat la Domnul. Vă rugăm să ne împărtășiți câteva amintiri din această perioadă.

– Dânsul n-a murit de boală, dar s-a stins că i s-a terminat firul. L-a pus la pat, totuși, o răceală, câteva zile, și pe urmă s-a ridicat și s-a purtat pe picioare până în ultimele zile. A fost foarte jerfelnic. Până și un neprieten al lui a spus odată despre dânsul că are o viață spartană. Și pe pat, când era gata spre moarte, se interesa de programul obștii, ca să se încadreze și dânsul. Îi duceam de mâncare și zicea: „Mănâncă obștea acuma?” „Nu…” „Nici eu nu mănânc”. Și m-am obișnuit să-i spun: „Da, mănâncă obștea!”, ca să mănânce. Și se ruga. Ce m-a impresionat foarte mult: avea multe vederi duhovnicești. Ieșisem până în debara ‒ când vin înapoi: „Părinte, hai repede! De ce n-ai fost aici, că a venit un sobor de ierarhi, cu preoți și cu diaconi, și au slujit! Pe unde ai fost?”. Și mi-a cerut să-i dau o hârtie și un pix, să scrie. A scris el ce-a scris, pe urmă nu mai vedea așa bine, cu o săptămână, două, înainte să se ducă la Domnul.

Cât putea, și în astea două luni, îl duceam la biserică. Când nu, îl lăsam în chilie în fața mesei lui, care era ca un altar, și se ruga. Foarte gârbovit, cu capul plecat, dar sigur că nu se ruga de față cu mine. Atât a stat în picioare, că uneori veneam de la biserică și-l găseam pe jos, adică nu-l mai țineau picioarele și pica. Și, când am venit, în loc să mă certe că n-am fost acolo să-l ridic: „Vai, bine că ai venit, că stau de mult aci!”. Tot el a fost recunoscător, în loc să mă ocărască!

Ce sfaturi dădea despre rugăciune?

– Dânsul nu se culca fără metanie în mână: „Unde e metania de culcare, unde e metania?”. Și trebuia să o caut pe unde cădea, pe sub pat, și numai când era cu ea în mână se punea în pat și era liniștit, dovadă că se roagă. Dar era și o altă rugăciune, de taină, despre care nu știu să vă spun. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că a fi prezent în fața lui Dumnezeu se numește tot rugăciune de toată vremea.

Dânsul ne-a învățat cu exemplul lui. Nu dădea sfaturi: „Faceți așa, faceți așa!”.  Cât a putut, ne spunea din ce făcea. Când nu mai putea face un lucru, după ce a ajuns foarte bătrân, nu ne mai cerea să-l facem și noi. De exemplu, în biserică stătea în picioare la slujbe. Zicea că în genunchi te odihnești, iar în picioare stai treaz. Cât a putut, a stat în picioare, și ne punea și pe noi. Dar când nu mai putea, nu ne mai zicea nimic nici nouă. Era tainic, nu dorea să ne învețe cu cuvinte.

Ne spunea: „Haideți la biserică! Suntem aici pentru a fi la biserică. Veniți la biserică, să ne rugăm pentru lume, că, uite, lumea ne hrănește” ‒ adică lumea ne dădea pomelnice ‒ „și noi pentru asta suntem aici, să ne rugăm”. Și ne îndemna, cu timp și fără timp: „Biserică, biserică, în biserică, la rugăciune!”.

Pr. Prof. Constantin Coman

„Nu visam să fim contemporani cu sfinți!”

– Părinte Constantin, ce a însemnat Părintele Petroniu pentru dumneavoastră?

– Părintele Petroniu a fost unul din marii Părinți duhovniceşti pe care m-a binecuvântat Dumnezeu să-i întâlnesc. Îmi era foarte, foarte drag și foarte apropiat. Dânsul avea un mod foarte firesc de comunicare, deși era foarte exigent cu rânduiala, cu pravila, cu viețuirea. Eu nu eram atât de exigent cu mine însumi, dar mă străduiam să fac față exigențelor Părintelui, și Părintele m-a primit așa, cu lipsurile mele. El era chipul desăvârșit al monahismului românesc.

La un moment dat, m-am aflat între cele două forme de monahism: monahismul grecesc și monahismul românesc, pentru că, studiind în Grecia, am socotit de datoria mea să slujesc relația cu Biserica Greciei şi relația cu monahismul athonit, și am sfârșit într-o relație foarte apropiată cu Mănăstirea Vatoped şi cu Părintele Efrem. Şi aveam, pe de o parte, chipul cel mai înfloritor al monahismului grecesc în Mănăstirea Vatoped, iar pe de cealaltă parte, chipul cel mai fidel al monahismului românesc: Părintele Petroniu în mănăstirea noastră românească Prodromu. De partea greacă era expresia entuziasmului escatologic; se trăia anticipat realitatea cerească; era deasa Împărtășanie, era cântare, era fast liturgic, era biserica împodobită. De cealaltă parte, când ajungeam la Părintele Petroniu, găseam o atmosferă în total contrast cu cea de la Mănăstirea Vatoped: era austeritate, simplitate, modestie, smerenie, lipsă de lumină. Erau lucrurile nemodernizate, veșminte ponosite, cântare modestă, Părinții munciți, obosiți, nu aveau chipul Părinților de la Vatoped. Și atunci mi-am zis: „Uite, darurile sunt împărțite!”.

Chipul monahismului românesc întruchipat desăvârșit în persoana Părintelui Petroniu avea pecetea pocăinței, deci a ochilor plecați spre pământ, și slujea nevoința, adâncirea în conștiință a nimicniciei omenești, și nu îndrăznea să ridice ochii spre cer prea des. De aceea, nici nu alerga prea des la Sfânta Împărtășanie, nici nu anticipa prea mult cele cerești, prin fastul liturgic. Pentru că și acolo unde este entuziasmul escatologic și euharistic e nevoie de echilibrare, cu accentul pus pe pocăință, dar și acolo unde dominantă este pocăința și starea de smerenie e nevoie de încurajarea și mobilizarea dată de entuziasmul escatologic și euharistic.

Oricum, Părintele Petroniu a fost îndrăgit pentru acest chip, și foarte mulți greci, dar și foarte mulți închinători din Europa, oameni de cultură veneau la schitul românesc Prodromu pentru a regăsi acest chip auster, smerit al monahismului românesc. Dânsul mergea gârbovit, dar era gârbov de la metanii şi de la statul în picioare. Nu l-am văzut niciodată așezat în timpul slujbelor; tot timpul era în picioare și aplecat până ajungea aproape cu fruntea la pământ.

„Un foarte autentic nevoitor”

Era foarte nevoitor. Nu știu dacă am pătruns vreodată în chilia dânsului, nu pătrundea mai nimeni, dar am văzut alte chilii de acolo foarte simple, neornamentate cu nimic, neîndulcite cu nimic din confortul omenesc.

Dânsul iubea cântarea bisericească. Am avut și discuții oarecum mustrătoare din partea dânsului. Mi-a spus: „Frate, da’ ce tot cauţi la greci? De ce nu vii la noi?”. Şi zic: „Părinte, dar nu vin și la dumneavoastră? Vin și aici, mă duc și la Vatoped”. Zice: „Daʼ ce cauţi acolo?” „Păi”, zic, „uitați, îmi plac cântările, îmi plac slujbele, îmi place fastul acesta liturgic…”. „A”, zice, „așa era și la noi, la Neamț, în perioada interbelică”. Sigur, îmi adresa mustrări cu simpatie, deși, trăind la Sfântul Munte, a suportat o presiune a majorității monahilor greci. Acolo, evident, nu era ușor să faci față. Însă acolo unde era deschidere și acolo unde era realism, toți l-au înțeles pe Părintele Petroniu ca fiind un foarte autentic nevoitor.

Părintele, de asemenea, se îndeletnicea și cu scrisul. A scris în revista Mănăstirii Grigoriu, în colaborare cu Părintele Gheorghe Kapsanis. A scris și câteva cărțulii și am avut marea bucurie să-mi fie încredințate spre tipărire, ceea ce a fost unul din marile daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu. Scria puțin, dar avea un scris atât de îngrijit, atât de smerit ‒ să fi văzut scrisul dânsului de mână, era o frumusețe! La fel am mai văzut și la Părintele Sofian, coleg de generație, de altfel.

Am fost în ultimii ani la dânsul înainte de a trece la Domnul și era acolo Părintele Modest și i-am spus: „Părinte Modest, când dă Părintele semn că pleacă la Domnul, sună-mă imediat, să ajung și eu la înmormântare!” – pentru că obiceiul la Sfântul Munte e să se înmormânteze repede; dacă moare dimineață, după-amiază îl înmormântează; dacă moare după-amiază, îl înmormântează a doua zi. Iar Părintele Modest a ținut minte lucrul acesta și, când Părintele Petroniu și-a dat duhul, și-a adus aminte și mi-a telefonat. Am fost primul care am fost anunțat, din mila lui Dumnezeu, că Părintele Petroniu a trecut la Domnul, și am pus în mișcare atunci toate resursele umane și am ajuns. A doua zi dimineața eram la Sfântul Munte, dar, prin rânduială duhovnicească, s-a amânat înmormântarea, că mai voiau și alții să sosească. Toate acestea sunt pentru mine lucruri atât de prețioase și atât de mângâietoare…

Mă bucur că s-a luat în calcul trecerea dânsului în rândul sfinților. Entuziasmul acesta mânat de Duhul lui Dumnezeu a făcut ca Părintele nostru Patriarh Daniel și Sfântul Sinod, cu prilejul aniversării care se apropie în 2025 – 100 de ani de când Biserica noastră a devenit patriarhat – să treacă în rândul sfinților câțiva Părinți, printre care se numără Părintele Petroniu de la Prodromu și Părintele Dionisie de la Colciu, și tare mă bucur. Și, cu toate că Sfântul Munte nu este în jurisdicția noastră, s-au făcut demersuri la Patriarhia Ecumenică și s-a găsit o atitudine foarte binevoitoare. Nu visam să fim contemporani cu sfinți, să fi cunoscut oameni sfinți, care vor fi trecuți în calendar. Părintele Petroniu este unul dintre dânșii. … (fragment)

Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu


Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 169 (februarie 2023)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trackbacks and Pingbacks