Interviu

O „lecție de patrimoniu”

de

De vorbă cu Adriana Scripcariu, istoric de artă

Intrând în Muzeul-Atelier „Școala de la Piscu”, te simți înconjurat de multe taine și minuni. Lângă tine, un copil încearcă fascinat lutul cu degetele, călăuzit de mâna pricepută a olarului. Un altul trage cu urechea la povestea trunchiului uriaș de copac descoperit în lac și ajuns azi miezul simbolic al muzeului. Oalele sunt de toate felurile, la fel ca oamenii și, tot la fel ca oamenii, îți cer să le asculți povestea ce izvorăște blând dintre puncte, linii și înflorituri. Privind la ele, începi să înțelegi ritmul lumii vechi, care se bucura parcă mai mult de frumusețile firești.

În cele ce urmează vom povesti despre un loc, dar mai ales despre lucrarea unei familii. Adriana și Virgil Scripcariu au creat împreună un spațiu cultural pornit din vechea zestre a satului Piscu. Vom vedea cum entuziasmul lor, însoțit de muncă temeinică, a reușit să depășească obstacole și să rodească frumusețe, învățătură și odihnă ‒ și, recent, un premiu „Europa Nostra”, o recunoaștere prestigioasă venită din partea celui mai înalt for european dedicat patrimoniului cultural. (I.S.)

– Adriana Scripcariu, ne aflăm în Muzeul-Atelier „Școala de la Piscu”, un muzeu al oalelor țărănești. Cum s-a născut gândul acestui proiect cultural și educațional ‒ muzeu și școală?

– Ideea Muzeului s-a născut din resursa de patrimoniu cultural a satului, meșteșugul olăritului, pe care, în urmă cu 16-17 ani, când ne mutam aici, o găseam în derivă: pe de o parte, în împuținare, pentru că erau din ce în ce mai puțini olari, iar pe de altă parte, într-o situație de impas identitar, pentru că era meșteșugul cu care se născuseră cei din generația matură a satului și totodată meșteșugul pe care îl văzuseră decăzând pe parcursul vieții lor. Și atunci, exista o tensiune între dragostea aceasta din copilărie și conștiința că nu mai poți trăi ca odinioară din olărit. În contextul acesta, noi apăream din oraș și le spuneam că meșteșugul lor este ceva prețios, ceva ce trebuie îngrijit, ceva ce trebuie păstrat. Bineînțeles că inițial nu au răspuns la acest demers, dimpotrivă, ne-au spus că ei nu au nevoie de ceea ce am vrea noi sa le propunem, pentru că vedeau în olărit ceva falimentar, în care nu trebuie investit nici timp, nici resurse. Ei tocmai îl părăsiseră, și îl părăsiseră în mod conștient.

Și atunci noi, care aveam profesii apropiate de patrimoniul cultural, am început o frumoasă colecție de ceramică de Piscu ‒ sigur, un istoric de artă și un sculptor nu se vor putea niciodată stăpâni să nu colecționeze piese de patrimoniu pe care le găsesc neîngrijite și cumva disprețuite! Și totodată am început să descoasem oamenii locului, să înțelegem ce a fost acest sat, cum trăiau ei, cum se realiza meșteșugul la nivel tehnic și de specific local. În același timp, am început să lucrăm cu copiii din comunitate, în dorința de-a le readuce în atenție propria lor istorie.

S-au adunat destui ani în care am încercat să reactivăm acest patrimoniu, această zestre a satului. Comunitatea a început ușor-ușor să se reîncălzească la întâlnirea cu zestrea proprie. Au început să vină și oameni din afara satului, să vadă ce este aici, să primească povestea, să experimenteze olăritul. Locul a început să devină atractiv, iar oamenii locului nu prea înțelegeau ce găsesc străinii interesant aici, ce găsește televiziunea, ce găsește un radio care face reportaj aici. Însă această apreciere a străinilor le-a readus conștiința valorii pe care o dețin și, în timp, acest muzeu „s-a cerut”, pur și simplu. Am simțit-o și noi, și comunitatea din afara comunității ‒ o comunitate de iubitori de patrimoniu cultural care au sprijinit întregul demers de ridicare a muzeului. A existat o coeziune de gând, de sentiment, dar și de faptă, care a dus la ridicarea acestui muzeu unde, din februarie 2021, iată, putem avea vizitatori cu un program clar, primim grupuri de copii, găzduim evenimente culturale și readucem în atenția publicului o vârstă a civilizației rurale, cu variantele sale din spațiul românesc, dar și un meșteșug cu resurse creative pentru viitor.

– Se spune atât de des că statul român nu investește în cultură și în patrimoniu, încât a devenit un refren și totodată o scuză pentru lipsa de implicare a celor mai mulți. Voi cum ați depășit aceste bariere? Cum a trecut Muzeul de la gând la faptă?

– Am depășit aceste bariere încercând să le depășim. Sigur, se spune între noi, ONG-știi, că dacă reziști primii 10 ani, după aceea lucrurile merg. Așa a fost și la noi. Primii 10 ani au fost mai grei, iar apoi, chiar după acești 10 ani, s-a născut ideea Muzeului.

Este foarte reconfortant sentimentul pe care ți-l dau neprofesioniștii patrimoniului, dar iubitori ai patrimoniului, care vin cu energia lor și cu entuziasmul lor și susțin astfel de proiecte. Tot ce vedeți aici s-a ridicat, în proporție de 90%, tocmai prin susținerea acestor mici firme, persoane private, oameni care au donat materiale, mici sume de bani puse laolaltă, muncă voluntară, dar și o vorbă bună, spusă destul de frecvent. Și, iată, am învățat să nu mai așteptăm neapărat ajutorul statului, am învățat că lucrurile funcționează și așa, am învățat că forța societății civile în România este în creștere, și asta se simte și în domeniul cultural.

„Iubesc acest muzeu!”

– Muzeul „Școala de la Piscu” tocmai a câștigat un premiu de renume internațional pentru zona de moștenire culturală europeană: Europa Nostra, la categoria Education, Training and Skills. Ce înseamnă pentru voi acest premiu?

– Pentru noi, acest premiu înseamnă o mare încurajare, dovedindu-ne că nu doar nouă ni se pare că proiectul acesta merge într-o direcție bună, ci și profesioniștilor patrimoniului la nivel european. Este încurajator și, pentru mine personal, este un semn că trebuie să continui și să mă implic cât de mult posibil în munca de educație, pentru că a fost un premiu obținut la secțiunea „Educație”, și știu că nu doar pentru muzeu, ci și pentru proiectele noastre editoriale, cărți despre patrimoniul cultural aduse pe înțelesul copiilor, emisiuni ‒ de pildă, „Lecția de Patrimoniu”, emisiunea noastră online. Practic, au fost o serie de demersuri în ultimii 15 ani care, puse laolaltă, au dus către această recunoaștere. Și, sigur, fructul cel mai spectaculos al proiectului nostru rămâne Muzeul, unde ne desfășurăm într-un cadru și cu un scenariu care ne ajută să transmitem acest demers mult mai bine.

– Care este misiunea Muzeului?

– Misiunea Muzeului este aceea de a fi, de fapt, un fel de antecameră a muzeului clasic. Suntem un muzeu, dar suntem unul în care expunerea este mai aproape de vizitator. Obiectele sunt expuse într-un mod mai liber, chiar ludic, aș spune. Este un muzeu care nu inhibă, este un muzeu care apropie vizitatorul de patrimoniu. Avem o zonă tactilă, în care copiii se pot juca cu nenumărate jucării de lut, care stau la temelia stâlpilor ce susțin construcția. Avem o zonă de atelier în care ei pot experimenta lucrul la roata olarului, pictură, linogravură. Îi obișnuim cu rudimente de meșteșug și chiar artă plastică, și constatăm că se simt bine. Avem reacții foarte bune din partea copiilor, declarații pline de inocență, cum ar fi: „Iubesc acest muzeu, a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”. Eu zic: „Ei, e cam mult!”, dar sigur că aceste reacții minunate ne ajută să ne menținem entuziasmul și să încercăm să dezvoltăm și să aducem prospețime în proiectele noastre educaționale.

Un alt sens al Muzeului este acela de a ține ceramica țărănească în atenția publicului: iată niște forme care nu ne mai înconjoară în prezent, așa cum se întâmpla odinioară! Sunt fix acele vase care erau nelipsite din bucătăriile oamenilor, și pe care astăzi le mai avem doar la nivelul de a înfrumuseța un spațiu, de a ține aproape un obiect drag, care ne amintește de copilărie. Și atunci, vedeți, venind la muzeu și având acest impact al unei cantități mari de vase, de forme, de decoruri ‒ un repertoriu unitar, dar totodată foarte divers ‒, acesta nu poate fi decât o sursă de inspirație și pentru generația noastră și o încurajare de a practica, fie și ca hobby, aceste îndeletniciri ancestrale.

Totodată, Muzeul se face gazdă pentru alte evenimente culturale care au loc la Piscu. Avem aici mici concerte de muzică clasică și concerte educaționale care sunt foarte apropiate de conceptul Muzeului, avem momente de teatru, avem întruniri diverse, găzduim chiar teambuilding-uri sau grupuri care își doresc un timp dedicat în acest spațiu, în care să îmbine preocupările lor de echipă cu experiențe noi pe care le pot avea aici, pe tărâmul meșteșugului și al artelor.

„Șase tineri ucenici”

– Cum își îndepliește Muzeul de la Piscu rolul de școală, pe lângă rolul de a expune istoria olăritului și a roadelor sale?

– Muzeul se străduiește să fie cât mai deschis către public, să fie creativ în a oferi, dar și în a dialoga cu vizitatorii. Purtăm adesea discuții lungi cu musafirii noștri pe teme de arte, pe teme de meșteșug, pe teme de patrimoniu cultural. Încercăm să aducem în mintea celor care trec pe aici această conștiință a faptului că patrimoniul cultural trebuie susținut, că este foarte prețios ‒ și de aceea îl iubim, pentru că înțelegem cât este de valoros! ‒, că fiecare dintre noi poate face ceva pentru ocrotirea și cultivarea patrimoniului cultural în societate, că patrimoniul este o resursă neregenerabilă – asta este, iarăși, foarte important de avut în vedere!

Purtăm aceste discuții în mod repetat, cu speranța ca generația care crește să fie mai conștientă de aceste realități și să-și asume mai mult patrimoniul, ca pe un bun al comunității de care răspundem cu toții. A aștepta ca statul să remedieze, să îngrijească, să ne educe pe tema aceasta este periculos, pentru că timpul trece. Fiecare copil, fiecare conștiință câștigată pentru patrimoniul cultural va rodi, în timpul care vine, înspre ocrotirea și păstrarea acestui patrimoniu, care este, de fapt, zestrea noastră cea mai prețioasă pe care o avem de la înaintași și care sigur că ne dorim să traverseze timpul către urmașii noștri.

– Mai există în Piscu o comunitate de olari care să țină în viață acest meșteșug?

– Aș zice că nu mai există ‒ și totuși mai există, pentru că mai avem un singur meșter olar care lucrează din când în când și pe care-l avem câteodată invitat la muzeu. Ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani a fost că, prin proiectele asociației noastre, meșteșugul a fost preluat de câțiva tineri care au învățat, aș zice, rudimente ale meșteșugului și, dacă și-ar dori să practice olăritul, știu deja cum să o facă. Nu mai sunt ucenici, ci calfe, într-o noimă a breslelor de odinioară, sunt meșterii cu care noi lucrăm cotidian în muzeu, cei care-i îndrumă în principal pe copiii care vin să ne viziteze, dar și pe adulții care fac prima experiență la roata olarului.

Altmiteri, comunitatea de olari e stinsă. Sunt mulți oameni în sat care au olărit la viața lor, care au crescut cu acest meșteșug, dar care nu s-au mai atins de lut de ani de zile, deși ar ști să o facă. Sunt convinsă că nu o vor mai face, din păcate, și am înțeles care este rațiunea pentru care ei nu o vor mai face. Adică am trecut de la exaltarea cu care veneam de la oraș ‒ neînțelegând realitățile prin care a trecut comunitatea în ultimul veac ‒, la o acceptare a situației și totodată o încercare de a fructifica ceea ce se poate fructifica din această zestre culturală a satului.

Mai trebuie spus și că Muzeul este un proiect de familie, un proiect care a crescut odată cu familia noastră. Am implicat dintotdeauna copiii în activitățile noastre, și suntem în stadiul în care toți cei șase copii ai familiei au dobândit meșteșugul ‒ de la 21 de ani, fiul nostru cel mare, până la 8 ani, fiul nostru cel mai mic, avem șase tineri ucenici care pot să olărească! Pentru noi este un aspect foarte important, pentru ei este copilăria lor: de când s-au ridicat pe piciorușe, s-au sprijinit pe roata olarului și au fost fascinați de mersul roții și de mișcările lutului. Împreună cu ei am realizat cărțile despre patrimoniul cultural. Ei au fost primii mei cititori, cei care mi-au spus: „Mama, aici nu se înțelege ce vrei să spui. Te rog, schimbă cuvântul ăsta!”. Ei au fost cei care au desenat pentru cărțile noastre. Și tot ei au fost și cei care, de multe ori, au dus împreună cu noi greul unor proiecte lungi și ostenitoare, înțelegând ce înseamnă această implicare într-un context  în care nu prea avem o graniță fermă între viața privată și viața profesională.

Asta se întâmplă de cele mai multe ori când faci o muncă cu pasiune și când, de fapt, ziua de lucru este mult mai lungă decât în mod obișnuit. Cu copiii, în dialog cu ei, am construit și proiectul nostru online, „Lecția de patrimoniu”: ei sunt cei care filmează cu mine, ei sunt cei care desenează, ei sunt cei care modelează, ei sunt cei care mă ajută să avem un scenariu vioi și atractiv pentru copii. Și sperăm că această muncă a noastră, de familie, să se facă de folos în cât mai multe case.

Nu știm ce va fi în viitor. Sigur, ca părinți, sperăm că măcar o parte dintre ei vor prelua această muncă a noastră și o vor împlini în felul lor și vor continua ceea ce s-a început aici. Vom vedea cum va fi. Nu avem certitudini, și știu că nu e bine să avem nici așteptări foarte ferme în acest sens. Cred că, dacă ei vor iubi patrimoniul și dacă se vor simți bine în cuibul acesta al familiei, dorința de a se implica pe mai departe va veni de la sine.

Interviu realizat de Ileana Scripcariu


Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 167 (decembrie 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI
  • Burlacu Elena-Carmen

    Minunată Școală de la Piscu, minunați sunt și oamenii care iată,mai investesc și se jertfesc ptr noi românii,ptr păstrarea identității noastre naționale și culturale!
    Felicitări dragilor, mulțumim Lui Dumnezeu că existați!
    Vă iubim și vă prețuim!🙏🙏🙏🤗🤗🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Trackbacks and Pingbacks