Noi mucenici și mărturisitori

Părintele Daniil de la Rarău

de

Între intelectualii și mărturisitorii Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, Părintele Ieroschimonah Daniil de la Rarău are o strălucire aparte. Dobândind, în timp și în comuniune cu alți clerici și mireni luminați, o mare cultură și o profundă rugăciune, Cuviosul Daniil a înfruntat cruzimea regimului comunist ateu cu statornicie și demnitate, mustrându-i pe prigonitori și îndrumându-i pe neștiutori până în ultima clipă a vieții sale. Cuvintele sale, scrise în jurnalul personal și în publicațiile pe care le-a coordonat, rostite în predicile și conferințele sale sau intonate în rugăciuni constituie și astăzi repere pline de putere și înțelegere duhovnicească pentru toți creștinii ortodocși. (Arhim. Mihail Stanciu)

Secolul XX a oferit omenirii și României mari încercări. Mai mult decât războaiele și exterminarea fizică, ateismul comunist a distrus milioane de vieți. Dar a rânduit Dumnezeu să se ridice și stâlpi vii ai Bisericii, care au luminat rezistența creștină în fața tăvălugului diabolic anticreștin. Rugători și mărturisitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, clerici, monahi și mireni, acești hristofori contemporani ne sunt adevărate modele de iubire și credință în viața cotidiană atât de frământată.

Părintele Ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor) strălucește pe cerul Bisericii Ortodoxe și al culturii universale nu doar prin lumina ziditoare a cuvântului său scris sau rostit, ci mai ales prin viața sa duhovnicească, a cărei scânteie a crescut de la o „floare de foc” la văpaia unui „rug aprins” de rugăciune. Trăitor și mărturisitor al Adevărului creștin, Părintele Daniil nu a făcut nici un compromis dogmatic sau moral, pătimind pentru mărturisirea Lui diverse umilințe atât în lumea presei, cât și a temnițelor comuniste. Ca filozof și ziarist creștin mai întâi, apoi ca monah isihast, preot și duhovnic, s-a străduit să-L cunoască personal pe Hristos și apoi, din preaplinul inimii lui, să-L vestească și altora ca Domn și Mântuitor al lumii. Pentru aceasta se cuvine a-i cunoaște experiențele duhovnicești și a-i urma cu smerenie și recunoștință pașii în urcușul către Cer.

Viaţa lui duhovnicească, de rugător și mărturisitor al lui Hristos, se adâncește în timp și se confirmă prin scrierile sale în diverse publicații, apoi prin conferințele, predicile și sfaturile lui ca monah, preot și duhovnic. Nu căuta să se afirme pe sine, să impresioneze prin cultura şi prin cuvântul lui, ci se străduia să aducă un real folos duhovnicesc oamenilor care îl citeau şi pe care el îi dorea tot mai aproape de Dumnezeu. De aceea, credem că mărturisirea lui Sandu Tudor are aceste trepte, potrivite cu maturizarea lui cronologică, teologică și literară, şi anume: etapa revistei „Floarea de foc” şi a ziarului „Credinţa”, apoi etapa „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim şi, în final, etapa de la Mănăstirea Rarău şi cea din temniță de la Aiud. De la „Floarea de foc” la „Rugul Aprins”, şi de la Athos, prin Antim și Rarău, la Aiud, Părintele Daniil a înaintat continuu în viaţa duhovnicească, în vederea luminoasă și mărturisirea aprinsă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

„Crucea și chivotul de tradiții sfinte”

Născut la 22 decembrie 1896 și crescut la Ploiești într-o familie numeroasă,  din părinți magistrați, Alexandru și Sofia, viitorul Părinte Daniil ‒ pe numele de botez Alexandru Teodorescu ‒ s-a bucurat de o copilărie nu lipsită de greutăți, muncind intens și susținându-se din meditații în anii de școală. A urmat liceul în oraș, remarcându-se la studii, dar mai ales la Religie și Filozofie, îndrumat de Ion Niculescu Dacian, profesorul său de Istorie care i-a fost un adevărat mentor.

Deși nu a fost în tinerețe un iubitor al plăcerilor obişnuite lumeşti, după cum susțin în mod eronat unii, totuși nu s-a manifestat nici ca un credincios devotat, dar nici ca un ateu sau necredincios, ci ca un căutător veșnic al înțelegerilor și certitudinilor Duhului și Adevărului, neaderând deloc la „credința” magic-formalistă ‒ și extremistă uneori ‒ care exista și printre tinerii din vremea lui. „Nu era un convertit. Credinţa lui era înnăscută, moştenită mai curând de la mama sa. (…) Nu era deloc un revoluționar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare”[1].

Mobilizat ca militar în 1914, este trimis pe front ca sublocotenent în 1916. Perioada războiului i-a descoperit multe din dramele, suferințele și valorile umane, arătându-i și fragilitatea, dar și valoarea sufletului omenesc. Abia după cinci ani, la începutul lui 1921, este demobilizat și se stabilește în București. Spirit viu, căutător și ascultător de Dumnezeu, rațional și sensibil totodată, tânărul Alexandru şi-a orientat sufletul spre o cunoaştere largă, spre filozofie și arte, crezând că, prin literatură și pictură, Îl poate vedea mai clar pe Dumnezeu şi, la rândul lui, Îl poate mărturisi şi altora. Astfel, în toamna anului 1921, la vârsta de 25 de ani, începe cursurile Facultății de „Arte Frumoase”, având deja o viaţă de credinţă, dobândită și practicată în familie, în școală şi în ucenicia duhovnicească. A înaintat, aşadar, în Biserică, nu ca un căutător intelectualist și individualist, ci ca un om credincios, un om care a trăit experienţa Bisericii, ca fiu al Bisericii.

A studiat Artele doar doi ani, participând şi la diferite alte cursuri la facultățile de Filozofie, Teologie, Litere și Drept, dar obține licența numai în Teologie. Dorința sa uriașă spre studiu i-a deschis calea în multe școli și biblioteci, unde a acumulat variate și specializate informaţii, fiindu-i dat să întâlnească oameni de cultură renumiți. Dar nu atât bogăţia prietenilor sau cultura pământească l-au făcut cunoscut printre contemporani, ci mai ales dobândirea averii celei duhovniceşti, a harului Duhului Sfânt și a înțelepciunii care, pe măsură ce trecea timpul, începea să strălucească în el cu putere.

Publică primul său volum de versuri, „Comornic”, în 1925, colaborând, sub pseudonimul „Sandu Tudor”, şi cu alte prestigioase reviste culturale ale vremii, printre care se numără„Gândirea” lui Nichifor Crainic. Articolele sale erau veritabile analize și studii din perspectivă creștin-ortodoxă a multora dintre problemele omului, mentalității și societății contemporane lui, remarcându-se printr-o scriitură uneori polemică și caustică (în special pe temele referitoare la ideologiile necreștine și la politica vremii), alteori uimitor de poetică și duhovnicească (atunci când prezenta subiecte teologice și mistice). Chiar şi prietenii lui cei mai apropiați mărturisesc că era greu de suportat ca publicist din pricina temperamentului său vulcanic și a felului în care-şi exprima ideile direct, lipsit de menajamente.

Iată cum prezenta Sandu Tudor în 1926 deruta intelectualilor și a ideologiilor omenești contemporane în articolul „Spre o renaștere a Ortodoxiei”: „Fără să vrei, dacă privești în jur, și de aici mai departe, peste mări și țări, cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După război, mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat, parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate”.[2] Dar tot el oferă și soluția ieșirii din orice stare de derută și degradare: „În ţara celor care au cântat în vremurile deşteptării ‒ preoţi cu crucea în frunte ‒ mai sunt mulţi din cei care nu strigă, cei care nu se grăbesc şi nu cer nimic. Sunt mulţi cei ce muncesc, suferă şi tac trăind în Biserica vie şi veşnică a lui Hristos. Pe drumul suferinței noastre, în noaptea cea mare care ne învăluie, în marea tăcere ce ne cuprinde, bunicii noștri ne-au lăsat cu mâini tremurânde crucea și chivotul de tradiții și unelte sfinte, chivotul Ortodoxiei în care purtăm pe Domnul euharistic, Trupul și Sângele mântuirii noastre”.[3]

„Marea întâlnire cu Muntele Sfânt”

Iubitor al cărților, cu o cultură teologică și filosofică bogată, Sandu Tudor este remarcat de preotul Grigorie Pișculescu (Gala Galaction) care, în calitatea sa de Decan al Facultății de Teologie din Chișinău, îl numește în 1927 subdirectorul Internatului Teologic din Chișinău. Pentru scurtă vreme, a fost liderul Asociației Studenților Creștini.

„În 1928, Universitatea din Bucureşti, în urma activității mele, mă numește secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studențească. În tot acest timp nu întrerup studiul şi preocupările mele teologice, astfel că în 1929 reuşesc să mi se dea o bursă şi să fac o călătorie la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experienţă care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu”.[4] Pelerinajul făcut în 1929 la Sfântul Munte Athos i-a descoperit experiența rugăciunii isihaste, a slujbelor de noapte și a ascultării monahale. „Arhimandritul Roman Braga şi-l aminteşte povestind cum, în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să treacă drept pelerin evlavios, însă ceva din el se transforma tainic, treptat. Sunt experienţe descrise ulterior în«Cartea Muntelui Sfânt»şi în «Marea Noapte de Aur a Maicii Domnului» – adevărate cartografii ale unei nebănuite până atunci zone spirituale. Se vorbeşte aici despre urcuşul purificator, descoperirea centrului, aflarea aducătoare de mântuire a inimii şi a rugăciunii isihaste. Călătoria este presărată cu întâlniri esenţiale, ce pregătesc pelerinul pen­tru marea întâlnire cu Muntele Sfânt – prezentat aici ca metaforă pentru propria-i inimă. Va fi fost probabil, acesta momentul convertirii lui depline. Muntele, ascensiunea, centrul, inima devin, de-acum, locurile predilecte ale creaţiilor lui, imaginile-simbol, icoanele pe care le va regăsi surprins în tratatele isihaste şi prin intermediul cărora va alege să-şi exprime căutările înfrigurate, căderile, descoperirile, regăsirile”.[5]

Datorită redescoperirii și adâncirii misticii ortodoxe, Sandu Tudor s-a detaşat, astfel, pe rând, de toate curentele ideologice, evitând și combătând extremismele ‒ atât de dreapta (ultranaționalist, fascist), cât și de stânga (socialist, comunist) ‒ cu care simpatizase la început, și se va adânci pe calea vieții duhovnicești, a trăirii liturgice și a mărturisirii credinței ortodoxe, precum și a combaterii ateismului și nihilismului variatelor și trecătoarelor ideologii omenești.

„În Bucureştii anilor ʼ30, Sandu Tudor devenise o figură absolut insolită, după un divorţ chiar violent de gândirism şi de extrema dreaptă, ajunse la apogeu, face puterii o opoziţie radi­cală de pe baricadele firavelor, pe atunci, grupări comuniste. Dezaprobă naţionalismul de tip fascist, detestă antisemitismul şi socoate burghezia, în general, drept clasă responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor şi a ierarhiilor tradiţionale. Liber de orice oportunism și dorință de putere, Sandu Tudor se desparte de ideologiile lumii acesteia, în momentul când le vede preschimbate în idoli avizi de jertfe. (…) Într-un fel, este reprezentativ pentru o anumită categorie, ce-i drept restrânsă, de intelectuali români de la jumătatea secolului XX.Aceştia reuşesc să depăşească etic marile ispite politice ale veacului, chiar dacă vremelnic le creditează, asumându-şi citadin credinţa creştin-ortodoxă”.[6]

„Viaţa noastră”, îşi va nota el gândurile, „cu datoriile şi drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile şi cereştile principii ale sfinţeniei şi ale nobleţei, ci pe principiile celei mai mari satisfacţii şi fericirii imediate pământeşti. Viziunea raiului şi fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieţii”.[7]

„Egali în faţa mântuirii”

Sandu Tudor înfiinţează revista „Floarea de foc” în ianuarie 1932, apoi din decembrie 1933 tipărește cotidianul „Credinţa”, în paginile cărora și-a propus să promoveze Ortodoxia în dimensiunile ei duhovnicească şi socială, înrădăcinate în universul liturgic. Aici dezbate toate problemele omului şi ale societăţii, uneori și sub formă de cateheze creştine adresate tuturor cititorilor. Tot din 1932 devine membru de seamă și al Asociației de filozofie, arte și litere „Criterion”, alături de nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Alexandru Cristian Tell, Vasile Voiculescu, Dan Botta, Emil Botta, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Alexandru Vianu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Haig Acterian. Conferințele organizate de Asociația „Criterion” au avut un mare impact asupra publicului vremii, atrăgând însă și criticile puterii politice și de stat.

În timpul apariţiei revistei „Floarea de foc”, Sandu Tudor nu era la începutul vieţii duhovniceşti, ci avea deja o vârstă interioară, o anumită măsură duhovnicească, zidită pe o viaţă plină de ispite şi căutări. Iată ce spune într-o „Scrisoare către un comunist”: „Tristeţea, nemulţumirea pricinuită de dezechilibrul general, duşmănia potrivnică a fiecăruia în parte faţă de totalitatea fiinţelor şi lucrurilor, sinuciderea, revoluţiile, războaiele, tulburarea ajung o caracteristică generală a omenirii. Toate acestea au acel caracter care accentuează laicismul, o luciditate diabolică. Raţionalismul rafinat şi individualist a ajuns, în sufletele sceptice, sâmburele de lumină al conştiinţei propriului neant”.[8]

După ce critică impactul iluminismului asupra vieţii atât personale, cât şi sociale a omului, Sandu Tudor vine cu soluţia creștină: „Filosofia spunea că mântuirea stă în cuminţenia ascetică, în cumpătarea stoică, în apathia, în catharsis, în echilibru. Tot ce era potrivnic înţelepciunii filosofice sau în afara ei era nebunie. Hristos vine să ne strige că mântuirea stă, dimpotrivă, în luptă, iar crucea se înalţă tocmai ca simbol al acestei nebunii. Viaţa e curajul de a trăi, iar miezul acestui curaj ‒ o contradicţie ‒ este o cruce. Ce este oare curajul, dacă nu acea dorinţă de a trăi care ia forma primejduirii propriei sale vieţi? Cel ce îşi va pierde viaţa o va mântui pe ea. Vorba aceasta a Fiului Omului nu mai e o formulă filosofică sau sentinţă sacră, ci e o normă practică de trăire ‒ pentru sclav, pentru trudit, pentru omul primejdiei de peste mări şi din munţi. Astfel, crucea intră în viaţa obişnuită a fiecărui om, care o primeşte ca pe o putere. Astfel, supranaturalul pătrunde în natural, lin şi firesc. Aşa, civilizat şi barbar, domn şi slugă, înţelept şi prost, prostituată şi sfânt, popor ales şi neamuri păgâne, toţi ajung egali în faţa mântuirii, pentru toţi ea este cu putinţă”.[9]

După o altă perioadă de mobilizare pe front (1939-1941), revine în București și i se încredințează conducerea unei școli tehnice, iar în 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranța Generală, împreună cu alți scriitori de orientare comunistă[10], și închis la Târgu Jiu, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

„Chemarea cea mai adâncă a vieţii mele”

Întors acasă de-abia în toamna anului 1944, îşi află familia răzleţită, astfel că decide să îmbrăţişeze viaţa monahală, pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. „De-acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie”.[11] Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, cele două case de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la Mănăstirea Antim în anul 1945. Banii obţinuți din vânzarea bunurilor îi donează mănăstirii, grav avariată în urma bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944.

„În 1945 am intrat ca frate în Mănăstirea Antim. Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dă bucurii şi mă face alt om. Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi este înţelegerea şi dorinţa de a fi de folos semenilor şi mai ales celor în suferinţă. Lucrez cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile. Pot contribui astfel, cu succes, la restaurarea întregii mănăstiri, atât a turlelor bisericii, cât şi la renovarea şi înzestrarea trapezii şi bibliotecii.

De asemenea, printr-o întreagă activitate spirituală, încerc să fac să se întregească şi restul. Un simţ al măsurii mă opreşte să vorbesc mai mult despre mine în munca şi urmările dăruirii mele totale pe care am făcut-o în Mănăstirea Antim.

Trebuie însă să închei subliniind că intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească şi dreaptă împlinire a vieţii. Prin urmare, dacă sinceritatea şi consecvenţa mi-au fost întotdeauna un principiu, nu puteam tocmai acum să mă tăgăduiesc de prinos şi în chip absurd transformându-mă fără nici un motiv într-un reacţionar susţinător al unor mişcări falimentare în care niciodată nu am crezut şi împotriva cărora am luptat mai ales atunci când ele erau în floare şi-mi puteau atunci fi de vreun folos. Aceasta pentru a sta drept un răspuns la toate informaţiile şi insinuările răuvoitoare sau calomniatoare”.[12]

Primește chilia din turnul clopotniței, unde se mai întâlnește cu colegi din „Criterion”, aducându-și biblioteca personală foarte mare. Prin toamna anului 1945 va fonda mișcarea și mai târziu asociația isihastă „Rugul Aprins”. Este vorba despre un grup de studiu, conferinţe şi practică a Rugăciunii lui Iisus, format din clerici și intelectuali, dar frecventat și de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija și Paul Sterian semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul Mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim le dă binecuvântarea, iar Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali și acoperă, prin prezența sa, bănuielile și acuzele de răzvrătire contra sistemului politic comunist din România.

„Flacără şi jar pentru Domnul”

Părintele Ioan Kulîghin, venit în 1944 de la Mănăstirea Optina din Rusia (duhovnic al mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat și el și stabilit la Mănăstirea Cernica), a fost un adevărat model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de rugăciune de la Antim, având o importanţă deosebită în formarea duhovnicească a mişcării „Rugul Aprins”. Cărțile „Sbornicul” și „Pelerinul rus” au constituit manualele de bază ale „Academiei de rugăciune și isihie” conduse de Părintele Ioan. „Atunci când este constrâns să plece în patria sovietelor, unde va şi dispărea fără urmă, Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire (prin binecuvântare și hirotesie) tocmai pe Sandu Tudor”.[13]

Astfel, în mănăstirea ctitorită de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul aveau loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: Mitropolitul Tit Simedrea, starețul Vasile Vasilache și fratele lui, Părintele Haralambie Vasilache (mort în pușcărie la Gherla), Părinții Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Dumitru Stăniloae, Felix Dubneac, Roman Braga, fratele Andrei Scrima, precum şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, Olga Greceanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la Teologie, Filosofie, Arte, Litere și Arhitectură. Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi și de duminică, după vecernie, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia ca mai întâi subiectul să fie prezentat de către un conferenţiar, iar apoi aveau loc dezbateri de idei. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei, nicidecum al vreunui sistem politic. Un accent deosebit se punea pe Rugăciunea inimii și isihie.

Prima conferință, intitulată „Călătorie spre locul inimii”, a ținut-o chiar Sandu Tudor, fiind o adevărată pledoarie pentru Rugăciunea neîncetată. Concepția lui privind viața mistică de unire rugătoare cu Dumnezeu o putem desprinde din înseși cuvintele sale: „A te ruga necurmat lui Dumnezeu înseamnă să te aprinzi în toate chipurile, în toate felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu însuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El. Domnul este Mângâietorul”.[14]

(va urma)

Material realizat de Arhim. Mihail Stanciu


Bibliografie

  • [1] Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins (Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 2002), p.97.
  • [2] În revista Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, p.1.
  • [3] Idem, p.2.
  • [4] Din Memoriul autobiografic al Părintelui Daniil, preluat de Mitropolitul Antonie Plămădeală în cartea Rugul Aprins, ed. cit., p.7.
  • [5] Constantin Jinga, Biblia și Sacrul în literatură (Ed. Universității de Vest, 2001), p.71.
  • [6] Mihai Rădulescu în Rugul Aprins – de la Antim la Aiud (Ed. Proxima și Sfânta Mănăstire Antim, 2008), pp.72-74.
  • [7] Ieroschimonahul Daniil Tudor, Apocalipsa lui Ioan. Numai argument de Predoslovie, în Scrieri I (Ed. Alexandru Dimcea, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină „Christiana”, 1999), p.149.
  • [8] Din articolul Ametafizicul Apusului (Scrisoare către un comunist), în revista Floarea de foc din 19 martie 1932.
  • [9] Din articolul Prolegomene: omul negativ, în revista Floarea de foc din 25 martie 1933.
  • [10] Legionarii l-au condamnat, acuzându-l că e comunist, extrem stângist, după care a primit alţi ani de temniţă de la comunişti, sub acuzaţia că era legionar, răzvrătit faţă de sistem.
  • [11] Din Memoriul autobiografic menționat.
  • [12] Idem.
  • [13] Vezi, în acest sens, scrisoarea de binecuvântare dată de către Părintele Ioan Kulîghin ucenicului său duhovnicesc, Sandu Tudor, în vol. Ieroschimonahul Daniil Tudor, op. cit., p.123.
  • [14] Caiete 2. Sfinţita Rugăciune (Ed. Christiana, 2009), p.13.

Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 166 (noiembrie 2022)

Revista poate fi achiziționată din:

De asemenea, te poți abona la revistă, individual (un singur abonament) sau colectiv (până la 10 abonamente la aceeași adresă – reducere de până la 40%) pe un an sau pe șase luni

  • la revista în format digital online, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în România, de AICI
  • în format tipărit, cu livrare în străinătate, de AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *